Scris de Sanda Panait
Situat la limita, între jurnalist si scriitor, Octavian Dumitru Curpas, unul dintre cei mai credinciosi oameni de scris cu si despre exilul românesc din care face de altfel parte, reuseste sa surprinda prin cartea „EXILUL ROMÂNESC LA MIJLOC DE SECOL XX” prin simplitatea calda a limbajului – simplitate din ce în ce mai ascunsa sau poate mai greu de gasit/regasit la autori în ultima vreme, o simplitate care poate este împrumutata prin empatie de la personajele intervievate.
Atmosfera speciala a cartii lui Octavian are drept fundal trairile de ieri si de azi ale exilului românesc. Compusa din mai multe capitole si subcapitole, cartea încearca sa trateze (si reuseste, în mare masura) drumul sinuos al trupului si mai ales al sufletului celor care au decis într-un moment extrem de dureros si dificil, politico-economic, sa-si croiasca destinul oriunde aiurea în lume, dar cât mai departe de ororile si lipsurile locurilor în care au vazut lumina prima oara, însa fara sa-si nege identitatea sângelui. A selecta între capitolele cartii pe cel mai interesant sau mai valoros este o aventura destul de greoaie si cel putin la fel de riscanta, pentru ca autorul reuseste sa surprinda cu întâmplari si fapte uluitoare în fiecare capitol, ca si cum fiecare personaj sau povestea ce-l însoteste, se afla într-un permanent concurs cu altii si cu el însusi.
Modul de povestire al autorului te trimite cu fiecare fragment într-o maniera nostalgica în vremurile si locurile de care, fiecare în parte si toti la un loc, nu s-au desprins niciodata. Regasim în fiecare protagonist adânc înradacinat si în ciuda timpului pastrat cu sfintenie, sentimentul de dragoste fata de glia strabuna, de neam si de tara, sentiment doar amortit si pastrat undeva în cuferele scumpe ale sufletului si care are nevoie de un mic gest, de vibratia dulce a limbii, a dulcelui grai românesc, pentru a se încinge si a iesi la suprafata într-un abur usor melancolic pe care autorul, cu o tehnica desavârsita, reuseste sa-l surprinda perfect: „Satul meu, gradina dulce,/ Din tine nu m-as mai duce,/ De mirosul florilor,/ De dragul feciorilor,/ De mirosul la o floare,/ De dragul la sezatoare”. Asemenea satelor lui Sadoveanu, satele care se ivesc în paginile lui Octavian Curpas surprind viata curata, nealterata, neaosa, obiceiurile si datinile românilor si legaturile indestructibile create de apartenenta spatiului fizic si spiritual. Cu sau fara voia sa, autorul, dincolo de drumul fizic si emotional de la agonie la extaz, de la teama incurabila si esec, la realizare, reuseste sa extraga si particularitatile poporului român, printre acestea putând deduce curatenia sufleteasca si cultul prieteniei. „Nu am vazut niciodata un om care sa vorbeasca cu atâta placere si admiratie despre oamenii pe care i-a cunoscut, de care s-a apropiat si pe care i-a apreciat, pe fiecare în parte, la justa valoare, fara sa vad nici macar un strop de invidie sau de ranchiuna.”
În economia cartii, primul loc îl ocupa imaginile si cliseele fiintarii intime sau a înstrainarii incurabile pe care fiecare emigrant si le procura în momentul plecarii de acasa. Adesea autorul reuseste sa transmita cititorului si inexprimabilul, pauzele interviului, acele pauze în care intervievatul simte o nevoie acuta sa traga aer în piept, altfel durerea amintirilor, chiar si acum când le repovesteste, parca nu-l lasa sa mearga mai departe. Citind, simti pur si simplu cum aceste pauze completeaza senzatia de inexprimabil, senzatia dureroasa pe care o încearca cel care povesteste despre trecutul care pare un câine batrân, si care, oricâta vreme ar fi trecut, îl recunoaste si îi linge ranile. Autorul reda cu fidelitate flash-uri de viata relatate de personajele reale care-i populeaza cartea discret si cu o delicatete aproape regala.
Adesea, povestea urca greoi datorita fluxului emotional pe care-l simti ca cititor, toti fluturii adunati în cosul pieptului interlocutorului lui Curpas zboara parca si se aseaza si la tine. Pâna la urma, pare sa ne transmita, prin itinerarul croit pe cararile înca proaspete ale memoriei celor intervievati, ca to?i ar trebui sa ne urmam chemarea sângelui, ca putem sa-i ascultam povestile care curg cu noi si prin noi, transformându-se, precum „nea Mitica”, în functie de context, când într-un râu linistit de ses, când într-o apa învolburata de munte.
În cartea lui Octavian Curpas te întâlnesti cu limbajul neaos al interlocutorului, în cuvinte simple cu care construieste adevarate cetati ale emotiei. Comparativ cu alte carti de interviuri în care, dupa câteva pagini parcurse îti dai seama ca nu ai în fata decât un simulacru de povestire, aceasta carte te convinge înca din primele pagini de autenticitatea povestirii personajelor. Orice român nascut putin mai devreme într-un satuc de pe coama unui deal românesc se poate identifica, macar partial, cu nea Mitica, Ion Vulc si altii care populeaza paginile cartii. Niciodata nu cliseizeaza, exprimarea este inteligenta si spectaculoasa. EXILUL ROMÂNESC LA MIJLOC DE SECOL XX este un manual de igiena morala si spirituala. Este o carte care, cel pu?in dupa unele fragmente, o sa vibreze placut în memoria multor cititori. Este o carte pe care bucuriile împletite cu tristetile, realizarile cu dezamagirile, o fac vie, totul se petrece atât de real, de vibrant si atât de incitant încât ai sentimentul ca trebuie sa alergi dupa fiecare pagina pe retina.
