Lovitura de stat sau inscenare?(l)



Scris de Eugen ZAINEA

Preliminarii

 

Pentru moment este foarte dificil (chiar hazardat) de dat un raspuns ferm la intrebarea din titlu. Si asta pentru simplul motiv ca avem de-a face cu Turcia si cu presedintele Erdogan, un personaj cu o evolutie politica si de comportament din ce in ce mai dubioasa in ultimii ani.

http://balkinews.com/

http://balkinews.com/

Erdogan conduce Turcia cu o mana din ce in ce mai forte din anul 2003. La inceput, in calitate de prim ministru. Apoi, candidand la functia de presedinte, avand la activ deja o serie de inscenari (pretinse acte teroriste comise pe teritoriul turc, dar avand multe dintre ele suficiente caracteristici pentru a le suspecta ca facand parte din categoria “false flag attacks”, evenimente organizate chiar de autoritatile aparent vizate, pentru a fi folosite in interesul acestora, urmate fiind de campanii de represiune impotriva adversarilor politici si pentru impunerea unor legislatii tot mai restrictive)

Exista multe motive sa-l banuim pe Erdogan de astfel de obiceiuri, cu atat mai mult cu cat s-a dovedit a fi nu numai un ins complet lipsit de scrupule in ceea ce priveste metodele folosite impotriva adversarilor, dar si o persoana vicleana, in care nu se poate avea incredere si, totodata, acel gen de temperament capabil (constient si, posibil, in multe cazuri chiar inconstient, din motive care ar putea tine chiar de domeniul patologicului…), practic, de orice. Voi argumenta aceasta afirmatie in cele ce urmeaza, inainte de a trece la analiza evenimentelor extrem de suspecte care s-au petrecut in noaptea de vineri spre sambata la Ankara si Istambul.

Astfel, Erdogan, care multa vreme a pretins ca tara sa (pe vremea cand era doar prim ministru si ambitiile sale de marire nu ajunsesera sa tinteasca spre stratosfera) si-a stabilit printre  principiile de politica externa, intre altele pe acela pe care l-a intitulat “zero probleme cu vecinii”. O perioada, lucrurile chiar s-au derulat astfel, beneficiind si de profesionalismul si sobrietatea in activitate a ministrului de externe Ahmet Davutoglu, care a avut grija sa intretina relatii cordiale cu acesti vecini. Treptat insa, Erdogan a inceput sa derapeze, ajungand sa viseze la reinvierea unui trecut despre care ar fi trebuit sa inteleaga ca este definitiv apus. La crearea unui nou Imperiu Otoman, dar cu o extindere geografica mult mai mare decat la momentul prabusirii sale definitive in urma cu 100 de ani, ambitionand ca acesta sa ajunga la dimensiunea pe care i-au dorit-o cativa dintre sultanii care s-au succedat la conducerea sa in istorie (Baiazid, Mahomed al II-lea, Soliman Magnificul). Adica sa se intinda pana la Viena, Roma (si, foarte probabil, in gandirea aberanta a lui Erdogan, pana la Oceanul Atlantic!)

Cum logica si  istoria ne demonstreaza ca in fiecare asemenea caz, primul pas il constituie controlul asupra statelor vecine, era limpede ca aspiratiile de marire ale lui Erdogan erau impiedicate de principiul nobil “zero probleme cu vecinii”. De aici si pana la momentul in care el a fost primul care a sarit in barca americana in dorinta de a extinde in Siria, dupa “rezolvarea” de catre NATO a Libiei, in 2011, operatiunea pregatita de neoconservatorii promotori ai Noului Secol American, care l-au pilotat pe juniorul Bush inca inainte de  “noul Pearl Harbour” (a se citi uriasa si monstruoasa inscenare de la 11 septembrie 2001), nu mai era decat un pas (facut cu mare nonsalanta de Erdogan, fost prieten apropiat al lui Bashar Assad). (E vorba de ceea ce intreaga lume a aflat, stupefiata, din declaratia inregistrata video in 2007 a generalului Wesley Clark, fost comandant al fortelor NATO in timpul distrugerii fostei Iugoslavii, care afirma cat se poate de clar ca inca din 1991, Paul Wolfowitz, la acea data subsecretar de stat la aparare,  i-a dezvaluit ca in 5-10 ani, Statele Unite trebuie “sa curete  acele vechi regimuri clientelare sovietice” dintr-un numar de state arabe-Irak, Libia, Siria.. Pentru ca-potrivit aceluiasi general Wesley Clark-Wolfowitz sa fie, in timpul primului mandat al lui George W. Bush, la cateva zile dupa 11 septembrie, tot in calitate de subsecretar de stat la aparare, promotorul finalizarii rapide a acestui proiect, avand ca pretext acel eveniment dubios, al distrugerii a sapte state arabe, celor trei deja numite urmand a li se adauga Liban, Iran, Sudan si Somalia). (1)

Nu este exclus ca dorinta americana de a-l inlatura de la putere cu orice pret pe Assad din Siria sa fi constituit declansatorul visului nebunesc al lui Erdogan de a renaste Imperiul Otoman. Ceea ce a distrus insa principiul de politica externa “zero probleme cu vecinii”. Fiindca, intre acesti vecini se aflau, nu tocmai intamplator (data fiind pozitia geopolitica esentiala a Orientului Mijlociu, la fel de neintamplator fiind vorba si de tari  foarte bogate in hidrocarburi), trei dintre cele sapte tari aflate pe lista celor care trebuiau distruse potrivit planurilor lui Wolfowitz si ale tovarasilor sai de Nou Secol American (Siria, Iran, Irak). Ca sa nu mai spunem ca, in imediata vecinatate (separata de Turcia doar prin mica Georgie) se afla si Federatia Rusa, care, dupa ce fusese adusa in capastru american in vremea lui Boris Eltin, a renascut ca mare putere globala sub conducerea lui Vladimir Putin.

FOTO Reuters

FOTO Reuters

Astfel se face ca Turcia a devenit unul dintre pionii esentiali ai Statelor Unite si ai principalilor lor aliati din NATO (Marea Britanie si Franta, in special) in campania declansata in 2011 de distrugere a Siriei, dupa modelul libian. Numai ca Siria si presedintele ei, Assad, s-au dovedit a fi nuci mult mai tari decat Libia. Avand si o populatie mult mai numeroasa, o armata puternica, bine inzestrata si instruita si beneficiind si de sprijinul extrem de important al aliatilor sai din Iran si Liban (constienti de faptul ca, in cazul caderii Siriei, vor urma si ele la rand), Siria a pus mult mai multe probleme Statelor Unite decat Libia. Cu atat mai mult cu cat Obama nu a mai riscat, ca in Libia, implicarea directa americana prin  puterea formidabila a aviatiei sale imbarcate, mizand de aceasta data pe un nou model, acela al razboiului prin intermediari. Numai ca folosirea acestui model, presupunand recrutarea, instruirea, inarmarea si finantarea (prin Arabia Saudita si celelalte state sunnite din Golful Persic) a armatelor de mercenari musulmani din zeci de state ale lumii a dus la aparitia (previzibila si prevazuta de serviciile secrete americane si de mari gazetari americani) (2) unei forte redutabile (despre care Directia de Informatii a armatei americane avertizase intr-un celebru raport devenit public din 2013), Statul Islamic si extinderea acestuia in Irak, Ceea ce a complicat mult jocul geopolitic din Orient, in care a reintrodus o tara, Irak-ul, care, aparent, fusese “rezolvata” de Statele Unite inca din timpul invaziei (ilegale!) din 2003.

Intre timp, Erdogan a ajuns la concluzia ca simpla pozitie de prim ministru nu e suficienta pentru satisfacerea ambitiilor sale si a candidat la presedintia Turciei. Lasand conducerea guvernului vechiului sau colaborator, Ahmet Davutoglu. Dar dorinta si aspiratiile dictatoriale ale lui Erdogan erau impiedicate de trei elemente. Primul era echilibrul si prudenta demonstrate de Davutoglu de-a lungul perioadei in care a exercitat functia de ministru de externe si in care, pe langa imaginea pe care si-a construit-o siesi, a contribuit la o imagine de onorabilitate internationala a Turciei. Problema a fost rezolvata dupa niste ani in care, probabil, Erdogan s-a lamurit ca sobrietatea si echilibrul lui Davutoglu nu fac casa buna cu aventurismul lui. Asa ca Davutoglu si-a dat demisia si Erdogan a numit in locul lui la conducerea guvernului si a partidului un soi de holograma: Binali Yildirim. Un fel de Emil Boc de pe malul Bosforului…

Celelalte doua probleme erau mai serioase. Si mai greu de rezolvat.  Deopotriva de stanjenitoare. Prima era constitutia Turciei, care limita mult (fata de dorinte si ambitii) atributiile si puterile conferite presedintelui. A doua, inca si mai  constrangatoare era…armata turca. Cea care, inca de la inceputurile republicii, dupa prabusirea in urma cu un secol a Imperiului Otoman, si-a atribuit rolul de garant al mostenirii kemaliste (a intemeietorului statului turc modern, Mustafa Kemal Ataturk), anume de aparatoare a caracterului republican, democratic si laic al republicii. Ceea ce a si facut ca, in aceasta scurta istorie, de numai un secol, in ultimii mai putin de 60 de ani, armata turca sa se considere indreptatita in patru randuri sa intervina in procesul politic al tarii, atunci cand regimurile civile derapau de la aceste principii si sa inlature prin lovitura de stat acele regimuri.

Intelegand ca armata turca (avand si argumentul, deloc de neglijat, data fiind calitatea de membru cheie al NATO, conferita de pozitia geografica strategica, in vecinatatea URSS si, ulterior, in proximitatea Federatiei Ruse, de a fi un fel de “copil de suflet” al armatei americane, fiind totodata, ca dimensiune, a doua armata in NATO si una dintre primele 10 armate ale lumii) poate fi un adversar de temut in calea ambitiilor sale dictatoriale, fundamentalistul-in toate privintele!-Erdogan a cautat ca, inca in urma cu cativa ani, din pozitia de prim ministru, sa intreprinda o epurare masiva a armatei de elementele cu viziunea cea mai pronuntat kemalista din armata, profitand de (sau inscenand) asa-numita afacere Ergenikon. Sub pretextul unei incercari de lovitura de stat, armata turca a fost decapitata, incepand de la varf, de sute de generali, amirali, colonei, arestati, inchisi si condamnati la indelungi pedepse cu inchisoarea.

In ceea ce priveste problema, la fel de delicata, a limitarilor constitutionale, Erdogan nu si-a ascuns intentia de a modifica constitutia astfel incat ea sa confere presedintelui puteri, practic, discretionare. Numai ca aceasta presupunea o compozitie a parlamentului in care forta partidului sau sa fie atat de mare incat sa permita impunerea unui proiect de constitutie pe masura aspiratiilor sale. De aici, au inceput o serie de probleme care nu pot sa nu dea de gandit cuiva care analizeaza cu atentie maxima si in profunzime evolutia evenimentelor. Fiindca alegerile parlamentare menite in viziunea lui Erdogan sa dea, in urma cu circa doi ani, parlamentului configuratia visata pentru a putea modifica constitutia pe masura ambitiilor sale au fost o mare dezamagire. Fiind departe de a da partidului sau acea majoritate in parlament care sa-i permita sa impuna o constitutie care sa-i consfinteasca, practic, o pozitie de dictator.

Din acel moment au inceput sa apara evenimente deosebite in Turcia. Este vorba de aparitia si inmultirea atacurilor teroriste de tot felul. Care, pe de o parte, s-ar putea sa fi fost reale, dat fiind comportamentul, intern si international, al statului turc si al presedintelui sau. Fiindca, in ultimii ani, Erdogan a reactivat si agravat de la o zi la alta vechea confruntare cu puternica minoritate kurda din sudul tarii, cu insistente aspiratii de autonomie in cadrul statului turc (altminteri fiind inclinata pentru promovarea solutiei radicale, a secesiunii din statul turc si constituirii unui stat independent. Solutie extrem de periculoasa nu doar pentru Turcia, ci si in plan regional si cu consecinte geopolitice globale imprevizibile, fiindca minoritati kurde importante traiesc si in Siria, Irak si Iran, in total populatia kurda din aceste state insumand circa 30 de milioane de suflete, care ar putea fi animati ei insisi sau chiar instigati de actori regionali si globali interesati de slabirea statelor in cauza sa aspire la constituirea unui stat independent. Si, ca o dovada ca nu e o vorba goala, trebuie spus ca problema aceasta chiar a fost pusa, inca din 2006 si de un personaj, locotenent colonel in rezerva Ralph Peters, cu pozitia de profesor la Academia US Navy si in…oficiosul armatei americane, Armed Forces Journal). (3)

Vorbeam de reluarea de catre Erdogan a razboiului nedeclarat cu minoritatea kurda. Cu care statul turc avea incheiat un acord, fragil, dar care dainuise un numar de ani. Numai ca reluarea de catre statul turc a ostilitatilor, cu armata turca atacand, la ordinal presedintelui, de la sol si din aer tabere ale Partidului Muncitorilor din Kurdistan, al  lui Abdullah Ocalan, rapit-in strainatate!-, transportat cu avionul in Turcia, drogat fiind si imobilizat, inchis intr-o temnita izolata, pe o insula, in care este unicul prizonier, judecat si condamnat initial la moarte, pedeapsa ulterior preschimbata in inchisoare pe viata prin anularea, la presiuni internationale, a pedepsei cu moartea in Turcia candidata la Uniunea Europeana (si observ ca, in urma suspectelor evenimente din noaptea de 15/16 iulie 1916, Erdogan ameninta cu reintroducerea pedepsei capitale, care sa fie aplicata “lovitorilor de stat” arestati!) nu s-a limitat la PKK. Atacurile brutale ale armatei s-au extins si asupra satelor si oraselor din Kurdistanul turcesc (portiuni din acesta fiind incercuite si izolate de armata turca si supuse unui regim de infometare si de exterminare), dar si, lucru inca si mai grav, fiind infaptuit prin violarea legislatiei internationale, si impotriva zonelor cu populatie kurda din Siria. Atat Partidul Muncitorilor din Kurdistanul turcesc, cat si organizatia politica (avand si componenta militara) a kurzilor din Siria fiind declarate organizatii teroriste. De Turcia, care isi aroga dreptul de a bombarda si supune unui regim de exterminare populatia kurda din Turcia si din Siria (desi, spre exemplu, Statele Unite nu recunosc catalogarea de catre Turcia drept teroristi a kurzilor din Siria care sunt, alaturi de armata siriana a lui Bashar Assad, principalele forte in lupta antiterorista din zona, militiile kurde din nordul Siriei fiind aliate ale Statelor Unite in bizara lor”coalitie internationala impotriva ISIS”), dar care neaga Siriei dreptul de a combate cu toata vigoarea atacurile impotriva guvernului legitim al Siriei ale unor organizatii care sunt definite drept teroriste de insasi Organizatia Natiunilor Unite, acuzandu-l in schimb pe Assad ca…isi extermina propriul popor!

Spuneam (si in cele expuse in paragrafele precedente am dat si ratiunile pentru care fac aceasta afirmatie) ca atentatele teroriste ar fi putut fi si reale. Dar, totodata, data fiind lipsa de scrupule dovedita de Erdogan nu doar in interior, ci si in politica sa externa, ca si ambitiile sale nemasurate si hotararea de a si le implini indiferent de mijloace, aceste atacuri teroriste care au inceput, de la un anumit moment, sa zdruncine Turcia periodic puteau fi inscenari bine puse la punct de puternicul si periculosul serviciu secret turc MIT, folosind in acest scop atat fundamentalisti turci cat si recruti internationali ai ISIS, organizatie care s-a bucurat de la inceput de substantialul sprijin logistic turcesc, dar si, indirect, de suportul financiar al Turciei, principalul cumparator si revanzator pe pietele internationale, prin insusi fiul lui Erdogan (dealtfel, cercetat de parchetul italian pentru multiple infractiuni, inclusiv spalare de bani…), al titeiului extras ilegal, furat si traficat prin contrabanda internationala de ISIS din zonele din Siria si Irak ocupate temporar. Asta cu atat mai mult cu cat, dupa fiecare atentat, cu o promptitudine surprinzatoare (manifestata si in atribuirea fulgeratoare a “loviturii de stat” clericului turc exilat in Statele Umite Fethullah Gulen…), Turcia, prin vocea lui Erdogan, invinuia pe aliatii si partenerii sai din ISIS pentru acestea. Care ISIS se si conforma, la fel de prompt, “invitatiei” facute de Erdogan de a revendica respectivul atentat. Suspiciunea ca ar putea fi vorba de inscenari este sprijinita si de faptul ca seria de atentate a inceput dupa esecul partial al lui Erdogan in alegerile parlamentare care nu-i conferisera majoritatea absoluta ravnita si de banuiala (pe deplin confirmata ulterior) ca ele ar putea fi organizate in incercarea disperata de a uni populatia in jurul “omului providential” si de a-i permite, intr-un astfel de  context,  convocarea rapida, pe acest fond emotional, a unei noi runde de alegeri parlamentare in care sa-si vada visul cu ochii. Si, (coincidenta sau nu…), lucrurile chiar asa s-au petrecut!

Numai ca aceasta evolutie a avut doua consecinte:

 

  • pe de o parte, radicalizarea opozitiei politice, inclusiv a celei parlamentare;

–   pe de alta, cresterea exponentiala a arogantei prezidentiale, exprimata prompt si direct printr-o politica tot mai evidenta si mai dura de reprimare a oricaror tendinte de opozitie in limitele democratiei parlamentare. Astfel, am asistat la ocuparea de catre fortele de ordine si preluarea de catre stat a unor ziare si agentii de stiri private cu o atitudine de opozitie fata de Erdogan, familia si politica lui, arestarea unor cunoscuti gazetari turci si implicarea lor in procese evident politice, pentru “tradare si divulgare de secrete”, incercarea de ridicare a imunitatii parlamentare impotriva unui deputat din principalul partid de opozitie si intentarea unui proces de tradare pentru ca el produsese dovezi incontestabile ale implicarii serviciului turc de securitate in coordonarea transporturilor prin care ISIS era aprovizioinat cu armament si munitie (transporturi initial sesizate de politie, care impreuna cu justitia deschisese o ancheta, efectuase un numar de perchezitii, totul musamalizat la ordin superior. Aceasta ar putea fi si explicatia campaniei furibunde, fara precedent intr-o democratie, declansata recent de Erdogan impotriva magistratilor turci).

http://photo.sf.co.ua/

http://photo.sf.co.ua/

Intre timp, crezandu-se pe cai mari si avand sprijinul si incurajarea partenerilor si finantatorilor sai, membrii familiei domnitoare din Arabia Saudita, principalii organizatori si sustinatori ai ISIS, simtindu-si planul de spargere a Siriei, care sa ajunga in cea mai mare parte sub conducerea sa, amenintat de interventia masiva a aviatiei ruse in Siria, Erdogan a comis gestul nebunesc si provocator la adresa Federatiei Ruse, ordonand doborarea unui avion Suhoi (si inca in spatial aerian al Siriei!) si uciderea de catre partizanii sai turkmeni a unuia dintre piloti, mizand pe faptul ca pozitia foarte importanta din punct de vedere geopolitic a Turciei va forta mana Statelor Unite si a partenerilor din NATO sa-si declare solidaritatea cu Turcia si, in eventualitatea unui raspuns dur al Moscovei care ar fi provocat un conflict militar deschis intre Turcia si Federatia Rusa, sa duca la activarea articolului 5 din Tratatul fondator al NATO, privind securitatea colectiva a membrilor aliantei. Numai ca  surpriza pentru un Erdogan, devenit o primejdie evidenta si grava pentru linistea internationala si pentru securitatea aliantei a fost totala, in momentul in care toti partenerii sai din NATO i-au dat foarte clar de inteles ca intr-o asemenea eventualitate (generata de o provocare turca manifesta si lipsita de orice fel de justificare) nu poate conta pe sustinerea NATO si ca va fi pe cont propriu. (4)

Pierzandu-si complet luciditatea, controlul si echilibrul, Erdogan trece la santajarea pe fata a Uniunii Europene (prin partenera sa de discutii discrete-sau mai degraba secrete!-Angela Merkel) cu amplificarea fluxului migrator si incepe sa se implice periculos in tulburarea linistii unora dintre statele Europene.

Este foarte interesant de subliniat ca in urma unuia dintre atentatele teroriste din Turcia (puse, cum argumentam anterior, de multa lume chiar pe seama MIT, ca sa creeze pretextul pentru accentuarea represiunii pornite de Turcia impotriva minoritatii kurde si, totodata, impotriva tuturor oponentilor lui Erdogan si ai politicii lui din ce in ce mai agresive si mai scelerate), in 18 martie, Erdogan a afirmat public: “Nu exista niciun motiv pentru care bomba care a explodat la Ankara nu poate exploda la Bruxelles”. Si, dupa patru zile, la Bruxelles chiar au explodat bombe. Sa fi fost vorba de premonitie sau despre cu totul altceva? Mai ales daca luam in considerare stiri stupefiante furnizate de presa alternativa mondiala, potrivit carora in Siria, fortele kurzilor din nordul tarii au capturat un ofiter superior turc de informatii (MIT), Sawash Yeldiz, care participa in centrul de comanda al operatiunilor ISIS de la Raqqah, “capitala” ISIS in Siria, alaturi de ofiteri de informatii din Qatar si Arabia Saudita la planificarea operatiunilor ISIS din Siria. La anchetarea sa, ofiterul a facut dezvaluiri naucitoare referitor la retelele turce de crima organizata operationale in Germania si Europa de decenii, cu centrul la Munchen, aflate in contact cu si in sprijinul teroristilor strecurati de Turcia in valurile migratoare care asalteaza Europa. (Recent, chiar partenera de discutii a lui Erdogan, dna Merkel a recunoscut transant ca in fluxul de refugiati patrunsi in Europa pe ruta estica-dinspre Turcia, s-au strecurat multi teroristi!) Totodata, el a afirmat ca a participat, in numele MIT, la…organizarea atentatelor teroriste de la Bruxelles. Ceea ce ar explica  surprinzatoarea “premonitie” a lui Erdogan din 18 martie 2016!

Interesante in context sunt si afirmatiile facute de regele Abdullah al Iordaniei, care stie ce vorbeste (fiind el insusi culpabil pentru tabara din tara sa in care sunt antrenati teroristi pentru Siria), intr-o discutie cu inalti oficiali ai Senatului American (John McCain si Bob Corker, in prezenta liderului Camerei Reprezentantilor, Paul Ryan), carora le-a afirmat, potrivit “Veterans Today”, care preia informatiile “Sputnik International” (confirmate ulterior de presa internationala) ca “Presedintele turc Recep Tayyp Erdogan crede intr-o solutie islamica radicala a problemelor din regiune” si ca “trimiterea de teroristi in Europa face parte dintr-o politica a Turciei”. (6, 7).

Legat de contextual atentatelor de la Bruxelles, “prevazute” cu atata precizie de Erdogan cu numai 4 zile inainte de a se petrece, dovedind cat de periculos este pentru ordinea, linistea si pacea internationala, Erdogan face o gafa monumentala, incercand (avand si sprijinul in acest sens al agentiei turce de stiri), sa arunce vina principala a atentatelor planuite aparent de MIT pe autoritatile belgiene (8, 9), afirmand ca unul dintre cei doi frati Bahraoui, banuiti a fi atentatorii sinucigasi de la Bruxelles a fost arestat pentru terorism in Turcia, la Gaziantep si…deportat in Belgia, fiind detinator de pasaport belgian. Numai ca cercetarea situatiei a demonstrat inabilitatea operatiei de mascare a implicarii directe a Turciei si a lui Erdogan in atentat, ca si minciuna sfruntata a lui Erdogan.  Fiindca Bahraoui, aflat intr-una din taberele din Siria de instruire a teroristilor ISIS, a fost recrutat si pregatit special ca atentator sinucigas, adus in Turcia, unde a fost “arestat” si de unde a fost “deportat”. Deportare facuta nu conform normelor internationale, cu teroristul arestat si insotit pana la destinatie de agenti de securitate ai tarii care face “deportarea”, ci cu individul liber ca pasarea cerului, trimis cu un avion de linie, ca turist(!!!). Si  nu in Belgia, tara in care trebuia deportat, fiind detinator de pasaport belgian, ci in…Olanda (!!!), fara stirea si instiintarea Olandei si fara ca Belgia sa afle saptamani de-a randul despre ciudatul traseu al teroristului pe ruta Turcia-Europa occidentala!

Si pentru a avea o imagine si mai clara asupra personajului despre care vorbim, a gradului de incredere care i se poate acorda si a dubioaselor sale legaturi in lumea nu tocmai mica si catusi de putin onorabila a conspiratorilor dovediti impotriva pacii mondiale,  sa mai spunem si ca mari suspiciuni exista si cu privire la sangerosul recent atentat terorist de la aeroportul din Istambul, atribuit unui terorist cecen urmarit de autoritatile ruse (fara insa a avea sprijinul statelor occidentale, care astfel l-au protejat indirect, contribuind la masacrul la care ne referim), in care vinovatii directe si indirecte sunt sugerate (10) pe traseul unor suspecte legaturi, prietenii si parteneriate intre fostul (pana recent) comandant suprem NATO, belicosul general american Phillip Breedlove, fostul presedinte georgian Mihail Saakasvili, in prezent guvernator al…Odesei (!), serviciile secrete georgiene (ramase pana astazi sub controlul fostului presedinte Saakasvili) si…think-tank-uri americane neoconservatoare cu care generalul Breedlove a conspirat si cand era comandant suprem al trupelor NATO, in scopul de a forta mana presedintelui Obama sa adopte o politica mult mai agresiva si de confruntare directa cu Federatia Rusa.

(Va urma)

Hersh, Seymour, The Redirection, The New Yorker, March 5, 2007
http://www.armedforcesjournal.com/blood-borders/
http://www.dailymail.co.uk/news/article-3455934/Nato-warns-Turkey-t-count-support-conflict-Russia-tensions-escalate.html
5.    Breaking, Exclusive: Brussels “Mastermind” Captured by Syrian Kurds, Implicates Erdogan, Veterans Today, March, 24

6.    Zainea, Eugen, Europa unita-ultimul bal? (I), ziaruldegarda.ro

7.    King Abdullah: Erdogan’s Agenda is European Terrorism, Veterans Today, March, 25

8.    Zainea, Eugen, Europa unita-ultimul bal? (II), ziaruldegarda.ro

9.       Turkey on Defense – Blaming EU for feeding terrorists into Mideast, Veterans Today, March, 26

10. http://www.veteranstoday.com/2016/07/08/neo-did-a-nato-general-bomb-istanbul/
11. https://theintercept.com/2016/07/01/nato-general-emails/

Impartaseste

administrator a etichetat acest articol cu: , , , , ,

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *