Iubirea fara de (pâna la) sfârsit



Articol scris de Vasile Filip

Doua carti de Vavila Popovici

  Vavila Popovici Vavila PopoviciScriitoarea Vavila Popovici – poet si prozator – s-a mutat de putini ani în America, acolo unde cele doua fiice ale sale traiesc de mai multa vreme. „S-a mutat” este un fel de a spune, pentru ca românca pitesteanca, ieseanca pe vremea studentiei, a luat cu ea si zestrea de neegalat (si de neînlocuit cu nimic altceva) pe care tara natala, România, o ofera fiilor sai cu o generozitate mai anevoie întâlnita de alte meleaguri. Precum melcul cu cochilia lui, Vavila Popovici a luat în suflet tara. Iar cartile pe care le scrie si le tipareste peste oceanul cel mare au în miezul lor tot tara, cu toate ale sale – mai bune, mai rele, – scriitoarea stiind ca o dragoste adevarata, pentru a fi completa, nu retine doar partile frumoase ale vietii, ci si pe cele de pe cealalta parte a… monedei. În aceasta ordine a lucrurilor, cele doua carti la care voi face referire mai departe mi se par pe deplin edificatoare.

Prin toate cartile pe care scriitoarea Vavila Popovici le-a daruit, cu generoasa dragoste, publicului cititor (din România, iar acum si din America), razbate, uneori avântat, alteori molcom, fiorul iubirii. Este izvorul de apa vie al tineretii fara batrânete si al vietii fara de moarte, care da operei scriitoarei fior si durabilitate, valoare morala si artistica. Este dovada unei structuri umane creatoare de profunzime si altitudine, deopotriva rationala si sentimentala, sensibilitatea feminina ridicându-se deasupra întelesului uzual al acestei formulari, deseori controversata. Iubirea autoarei depaseste limitele unui simplu sentiment, fie el si puternic, si statornic, si unic; ea este o stare – rationala ti emotiva – un univers mult mai complex si mult mai bogat în sensuri si în continut. Fapt dovedit nu doar de „Iubirea cea dintâi”, cu care se deschide volumul de poeme „Scrisori de departe” (Made in the USA, Charleston SC, 08 June 2010):

 

„Iubirea cea dintâi e niciodata moarta,

desi-i din spuma pura de valuri risipite.

Traieste în adâncuri de mare-ntunecata,

cu forte nestiute, calme si-adormite.

Iubirea cea dintâi e niciodata moarta.

E cea dintâi vioara dintr-un concert de îngeri”.

 

Vavila Popovici În cazul scriitoarei Vavila Popovici, dragostea, ca stare de spirit dominanta, poate fi asemuita cu un izvor fara de istov ce se ramifica în mai multe pârâiase. Sau unui arbore cu o coroana bogata si viguroasa. Dragoste fata de omul de lânga ea, fata de copilarie si locurile natale, fata de parinti si de toti cei ce i-au fost alaturi si i-au vegheat cresterea, fata de Divinitate, fata de marea carte a Istoriei neamului, fata de natura, fata de tot ce i-a oferit viata frumos si binefacator, fata de toate cele bune ale lumii, pe care poeta le vede cu ochi lucid si le judeca cu gând drept. Rememorând, ea îsi aminteste ca „un barbat îmi aducea flori”, strigându-i apoi: „Vino sa vezi visul din vis”, regretând mai pe urma: „Daca as fi fost un arbore…”, dar „speriata am început sa-mi pun întrebari”, la unele gasind si raspunsuri: „Poezia e aura unei piese a lui Shakespeare”, „E o melodie cântata / pe strunele viorii Stradivarius. / E culoarea si lumina dintr-un tablou al lui Rembrandt. / E marmura de Carrara / daltuita de Michelangelo. / E o pirueta a Anei Pavlova.” De unde se poate deduce ca dragostea scriitoarei pentru Poezie este, ea însasi, un univers, un spatiu în care încap toate minunile pamântului. Dar, si din acest volum se bine-întelege ca dragostea nu este întotdeauna doar un tarâm al fericirii. Nu numai pierderea omului iubit produce durere si ne-mângâiere. Sensibilitatea deosebita, precum si luciditatea particulara fiintelor puternice au netezit calea dreptei judecati si a împacarii cu un destin zbuciumat, în care – vrând-nevrând – au încaput toate cele ale unei lumi încâlcite si pline de tot soiul de cumpene si praguri: „Uneori efluxuri de dragoste / spre semeni revarsate, / alteori refluxuri dureroase-si fac loc / în mine”. „O, anii mei risipiti / ca niste frunze de plop! / Iubirile mele / prefacute în versuri poeme!” La drept vorbind, aceasta este mare victorie a poetei, obtinuta în lupa ei cu viata, cu bucuriile si cu tristetile iubirii: prefacerea înfrângerilor în biruinte, folosind cu iscusinta armamentul din dotarea artei poetice. Supravietuire prin Poezie.

Cu toate ca respira multa delicatete, muzicalitate si implicare sufleteasca, versurile din acest volum nu reusesc – nici nu-si propun – sa tainuiasca dramatismul pe care starea de iubire îl cunoaste, framântarile launtrice razbatând prin ferestrele larg deschise ale sufletului cald si ocrotitor. Vavila Popovici gaseste resurse si cai de evitare a doua mari primejdii: caderea în pesimism sau urcusul în idilism. Dreapta cumpana împlineste portretul unui creator matur în gândire si în exprimare. Cu atent supravegheata întelegere, ea îsi preface trairile în pasari cu aripi ne-cazatoare. Ea este un împatimit semanator de dragoste: „Ce faci cu-atâta iubire? / M-ai întrebat într-o zi./ O seman, ti-am raspuns, / tinând pumnii strânsi. / O seman, privesc cum rasare / si-apoi mângâi rasaritii / cu palmele deschide, / din care îmi cad înca seminte.”

La un moment dat, Vavila Popovici marturiseste: „Îmi traiesc viata printre fantasmele îndoielii: / Poate-a fost un vis? / O candela în viata mea sa fi fost? / Mutenia vietii ma exaspereaza!” Într-un alt poem, ea continua cu nedumeririle, care vizeaza în sens filosofic noimele si esenta existentei: „Ma-ntreb, iarta-ma Doamne, / la ce atâta truda pentru a întelege / atât de putin?” Pentru ca , mai pe urma, sa dezvaluie (e drept, voalat) taina – ca zbatere si aspiratie – pe care nu si-o poate reprima: „Niciodata nu vei putea spune / câte vise ai înaltat, / câte gânduri ai înnodat, / cum au tâsnit cuvintele, / cum le-ai asezat în caiete, / pagina cu pagina, noapte de noapte. / O, munca asta de nimeni stiuta, / necunoscuta nicicând!” Este strigatul surdinizat al creatorului – el însusi uimit în fata propriului efort de metamorfozare a unor realitati în fior poetic, dar si speriat fata de destinul operei sale. E semnul constientizarii demersului personal, care capata valente cu amplitudini pe care doar cititorul le poate comensura. Autoarea îsi asuma efectele vânturilor si valurilor, fara de care arta ar avea o existenta nevoiasa. Înca o data, sentimentul iubirii le biruie pe toate celelalte.

 

*

Tot în anul 2010, dar în luna decembrie, Vavila Popovici a mai tiparit o carte: „Preaplinul Tacerilor – Viata în comunism” (Made in the USA, Charleston SC, 08 December 2010). Titlul propriu-zis, „Preaplinul tacerilor”, sugereaza starea poetica. Partea lamuritoare – „Viata în comunism” – însa, te coboara cu picioarele pe pamânt si te dumireste: ai în fata un volum de proza, cu iz de analiza sociala în haina de cronica istorica. O cronica realizata literar, însa, într-o maniera ceva mai rar folosita: dialogul (ca interviu). O convorbire lunga si foarte interesanta, sub raportul ideatic, în primul rând, dar si al viziunii obiective în care autoarea (ea însasi personaj al cartii) judeca un timp istoric în care parte subiectiva a fost.

Stapâna pe tehnica scrierii unei carti, în general, dar – cum se poate observa – si a uneia de un fel deosebit,  Vavila Popovici îsi dovedeste înca o data iscusinta comunicarii cu cititorul, fara ca acesta sa-si dea seama ca tocmai el este tinta finala. Îndrazneala de a comunica, chiar din debutul volumului, deznodamântul naratiunii iscusit dialogate, s-a dovedit un risc cu fermitate depasit: „Stii, dragule, nu-mi venea sa cred ca vei intra în somn adânc, din care nu te vei mai putea trezi. A MURI, ce înseamna a muri?” (…) „Mai târziu mi-am dat seama ca moartea se-nvata precum viata…” Prima lectie de moarte si de viata îi este oferita de însusi omul purces pe drumul fara de întoarcere: „Omul în fata primejdiei si în fata mortii îl cauta si îl gaseste pe Dumnezeu.” (…) „Ne nastem în lumina si ne-ntoarcem în lumina…”

Viziunea filosofica a autoarei transpare fara chin. Este modul rational echilibrat în care autoarea se pozitioneaza fata cu toate cele ale existentei umane. Si ale mortii, se întelege. Dialogul – în final un monolog… dialogat – este unul de substanta, ideile si întâmplarile armonizându-se si, în cele din urma împlinind o fresca a unui timp adânc framântat, social în primul rând, cu efecte dramatice, tragice asupra omului ramas, cu riscul mortii, în pozitie verticala. Nu de drepti, a se retine diferenta! „Învatând sa traiesti frumos, vei sti sa mori frumos” – îsi aminteste scriitoarea de zisa lui Confucius. De remarcat faptul ca radiografia pe care Vavila Popovici o face societatii comuniste din perioada 1944-1989 are în vedere ansamblul acesteia, în cuprinzatoarea si condamnabila ei alcatuire. Experienta proprie este doar platforma. Este doar îndemnul. Este principalul argument al demersului. De unde si veridicitatea faptelor narate, dar si a starii mentalo-psihice în care se produce aceasta admirabila scriere. Proiectând acest film pe ecranul fiintelor noastre, autoarea ne face pe noi (cei mai copti) partasi la actul rememorarii, pe ei (cei mai tineri) îi face sa tresara, sa-si puna întrebari si, eventual, sa caute raspunsuri.

De altfel, pe parcursul întregii carti (peste 360 de pagini), Vavila Popovici apeleaza, în sprijinul propriilor argumente si meditatii privind viata si moartea (care înseamna aproape în egala masura bucurie si suferinta), la ajutorul unor mari gânditori, oameni de litere si de cultura remarcabili, intrati definitiv în constiinta omenirii, chiar si în timpul de acum, care pare a fi potrivnic pregatirii teoretice, de cultura generala, cum obisnuim sa spunem. Prin urmare, nu e deloc întâmplator faptul ca autoarea pune în capul cartii sale un citat din marele Will: „Daca se va întâmpla acum, nu va veni pe urma. / Daca nu va veni pe urma, se va întâmpla acum. / De nu se va întâmpla acum, totusi va veni pe urma. / Totul e sa fii pregatit.” Fara a face o pledoarie pentru o astfel de atitudine, Vavila Popovici se situeaza pe o pozitie superioara judecatii obisnuite, profane, asupra celor doua componente ale existentei umane, viata si moartea. Cu toate ca si ea, dar mai ales partenerul ei de viata, au suferit enorm de pe urma regimului comunist din România, autoarea nu cade în patima razbunarii, fie si verbale, îndemnând la o judecata lucida, dar cu atât mai aspra. „Întrebarea pe care ne-o punem si pe care si-o pun cei din jurul nostru este daca trebuie pastrate în memorie momentele triste, dureroase ale vietii? Dar cum altfel s-ar putea povesti generatiilor mai tinere despre ceea ce s-a întâmplat cu noi, daca am da totul uitarii? Paul Valery spunea ca «uitarea este binefacerea ce vrea sa corupa istoria»”.

Stie toata lumea ca problema comunismului în România nu poate fi pusa si solutionata pe cai ocolitoare. Adica mincinoase, tainuitoare ori mistificatoare a adevarului, asa cum s-a procedat: fosti comunisti, fii de fosti comunisti înfocati, fosti (si actuali) securisti, mai ales, s-au apucat, cu nerusinata obraznicie, sa judece si sa condamne comunismul. Ce a iesit din toata aceasta poveste cu iz de vodevil, metamorfozat în mascarada, de asemenea cunoaste tot românul. Numai ca, în zadar „tot românul plânsu-mi-s-a”: destule apucaturi au fost preluate… creator de profitorii optzecisinoua-isti, ducând, ei, pe cele mai înalte culmi o corabie fara timona si fara ochean, poporul român devenind naufragiatul fara colac de salvare. Omul la apa!

O idee extrem de inspirata, nu doar prin multiplele portite deschise interpretarilor de tot felul, marcheaza multe din paginile cartii: Tema suferintei. O tema îndelung si profund discutata de la începuturile lumii. Adica odata cu izgonirea din Rai. Credinta crestina propune suferinta ca mijloc de purificare spirituala si de ridicare a omului deasupra tuturor relelor nascocite de diavol. În acest registru rezoneaza si cartea la care fac referire, autoarea dovedindu-se nu doar o buna crestina, ci si un om sensibil si întelegator. La fel ca multi alti oameni de valoare care au populat ani lungi temnitele comuniste din România, Alexandru Paleologu (citat în carte) sustine ca suferinta este parte a fericirii: „Cine fuge de suferinta rateaza fericirea.” Daca suferinta lui Eminescu – sa zicem – era „dureros de dulce”, în cazul lui Radu Gyr aceasta a însemnat pierderea celei mai frumoase parti de viata: „… Batrâni cu obrazul de ceata, / Cu pasi naclaiti în tristete, / Prin moarte au trecut, nu prin viata, / Noi nu am avut tinerete.” De unde se poate naste întrebarea: Suferinta este conditia fara de care fericirea nu poate sa existe? Istoria lumii, a culturii filosofice, îndeosebi, semneaza multe si felurite raspunsuri la aceasta întrebare. Întrucât nu ma consider calificat pentru a da si eu un raspuns limpede formulat si credibil argumentat, am sa spun doar: Nu neaparat!

Daca peste unele aspecte ale cartii am trecut cu buna stiinta, dar fara rea credinta, nu pot sa nu închei aceste sumare însemnari fara a reproduce, selectiv, propozitiile din finalul romanului, pe care le socot ilustrative pentru structura de bun crestin a autoarei: „Dragul meu, simt cum vine amurgul cu lentoarea sa…” (…) „O pasare ascunsa-ntre frunze va cânta ultimul cânt. Un vânt mângâietor va trece si va lua cu el amintirile dureroase…” (…) „Tu ma vei striga, de undeva, cu acelasi glas si nume de Înger…” (…) „Si va fi din nou primavara…” (…) „Vom fi izbaviti pentru totdeauna de vitregiile vremurilor pe care le-am trait…”

Impartaseste

administrator a etichetat acest articol cu: , , , ,

2 Comentarii

  1. Vasile spune:

    Mda……

  2. Gheorghe Manea spune:

    Mi-ati facut o seara plina de gânduri care se rostogolesc, se agita, se întrec ca o apa curgatoare

    Multumesc

    g.manea

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *