ISPAS, MOTAN GRAS…

Scris de George R. ROCA-Sydney, Australia

(POVESTIRE DE PE MARE)

 Cu multi, multi ani în urma, îsi ducea veacul prin urbea Brailei o batrânica cumsecade careia toata lumea îi zicea Babana. Chiar daca numele ei desemna o femeie grasa, Babana era slabuta si uscativa. Probabil ca batrânetea îsi pusese amprenta pe porecla ei, transformând-o pe „baba Ana” în Babana.

Babuta avea un suflet bun si o inima larga. Toata ziua alerga de colo pâna colo ca sa ajute pe cineva. Suferea de boala singuratatii cu toate ca avea un baiat, pe Panait, care fiind marinar, nu dadea pe acasa cu saptamânile, sau uneori chiar cu lunile, strabatând marile lumii cu corabia mostenita de la tatal sau, care fusese si el, la rândul sau, tot marinar.

 

Într-o seara, întorcându-se acasa, Babana auzi un mieunat slab care venea dintr-o fundatura plina de gunoaie. Inima n-o lasa sa plece mai departe… Se apropie si observa la lumina lunii ca se zbate ceva într-o traista legata la gura, aruncata printre balarii. Îsi învinse frica si doar atunci când îsi dadu seama ca o vietate are nevoie de ajutorul sau. Agata traista cu o scândura putrezita si o trase afara din groapa cu gunoi. Dupa ce, cu mare greutate si efort desfacu nodul, îi sari în brate un pui de mâta negru, slab si prapadit. Femeia se sperie si vroi sa-l arunce cât colo, dar i-se facu totusi mila de animal si îl lua acasa. Mirosea urât si era slab de-i puteai numara coastele. Ochii îi erau tulburi si abia îsi mai tragea sufletul. Cine stie de cât timp zacea în traista aruncat la gunoi. Dupa câte se pricepea la mâte îsi dadu seama ca nefericitul animal este motanel.

 

Batrâna îl curata cu o cârpa umezita în ceai de musetel, îi spala ochii si blanita si îi puse pe o farfurie câteva bucatele de cârnat. Acesta se apropie, le mirosi si ametit îsi pierdu echilibrul cazând într-o parte. Babanei i se facu si mai mare mila de pisoi. Lua un pai de grâu, îl baga în cana cu lapte si îi picura câtiva stropi în botic. Pisoiul îsi reveni putin si începu sa linga picaturile, apoi lua vârful paiului între labute si începu sa-l suga. Babana îsi dadu seama ca acesta nu stie înca sa manânce ca lumea. Lua o cârpa curata o înmuie în lapte si îi dadu motanelului sa suga un colt. Din când în când mai turna câte un pic de lapte pe cârpa pâna când micul animal se satura, se facu covrig si adormi. În somn, tremura parca de frig si din când în când mieuna subtirel. Femeia îl înveli cu un pulovar vechi si se culca si dânsa.

 

A doua zi de dimineata, Babana simti ca cineva trage de patura cu care era acoperita. În singuratatea ei, se sperie, sari din pat, dar inima-i reveni la loc când vazu pisoiasul jucându-se cu franjurii cuverturii. Acesta era vioi si jucaus si nu mai arata slabiciunea pe care o avusese cu o seara înainte. Mieuna parca mai tare si se misca mult mai agil. Primi iar o portie de laptic cu cârpa, dupa care începu sa-si linga blanita si sa se curete. Pe zi ce trece se facea tot mai zdravan. Cu timpul se facu un motan de toata frumusetea, cu o blana neagra si pufoasa si cu ochi galbeni si inteligenti. Batrâna îi puse numele Ispas, nume ce-i aducea aminte de un alt pisoi pe care îl avusese în copilarie.

 

Ispas era foarte cuminte si domestic. Îl iubeau toti vecinii, caci de când aparuse motanul disparusera toti soarecii si sobolanii din mahala. Batrâna îl rasfata si îi dadea sa manânce tot felul de bunatati. Cu timpul se îngrasa asa de tare, de parca era un miel si toata lumea începu sa-l strige… Ispas-Motan Gras! Acestuia nici ca-i pasa de ce zic altii. Lenes, zacea toata ziulica pe un covoras, la soare, în pridvorul casei si în afara de mâncare nu se sinchisea de nimic. Din când în când mai deschidea câte un ochi ca sa vada ce se mai întâmpla prin-prejur si pentru a arata lumii ca nu este mort.

 

În ultima vreme, batrâna statea si ea mai mult pe acasa, caci balamalele nu o mai lasau sa se mai duca prin târg. Într-o zi bartânetea îsi spuse cuvântul si baba Ana închise ochii pentru întotdeauna. Panait se întoarse acasa si dupa ce dadu toate lucrurile de pomana, vându casa, dar de motan nu putu sa scape. Nimeni nu-l vroia pe lenesul Ispas-Motan Gras. Pâna la urma, din respect pentru muma-sa, lua si motanul cu el pe corabie. Ajuns acolo, pentru „lenesul cel negru”, cum îl numise Panait, se termina cu binele. Adio ficat prajit, oute fierte în lapte si smântâna proaspata! Mâncarea marinarilor era pestele, care la început, lui Ispas-Motan Gras, nu-i placu de fel, odata ca avea un miros ciudat si a doua oara ca Panait i-l dadea crud. Cu timpul, de voie – de nevoie, începu sa se obisnuiasca si chiar sa-i placa. Câteodata, era foarte nostim, mai ales când se juca cu câte un peste viu care cadea pe punte din plasa marinarului. Atunci începea un adevarat spectacol de circ, care îi mai descretea fruntea însinguratului fiu al marilor.

 

Noul stapân facea comert cu diferite marfuri. Împreuna au batut apele marilor, în lung si-n lat, cu diferite treburi. La început facura curse scurte pe Marea Neagra, de la Braila la Constanta, Odesa sau Varna. Mai apoi, afacerile îi împinse catre Bosfor. Panait auzise ca uleiul de masline grecesc are mare cautare pe pietele englezesti. Toti cei care se ocupau cu comertul cu masline, sau uleiul acestora, devenisera oameni cu bani. Se încumeta si el, începând sa faca curse regulate cu marfa la Southampton, Londra si Liverpool. Afacerile mergeau struna si deseori termina cursa cu buzunarul plin. Corabia fiind micuta, de obicei naviga singur. Uneori, când era mult de lucru si strabatea o distanta mai mare, mai angaja câte un membru-doi în echipaj. În general, pentru afaceri mici si distante mai scurte, pe corabie erau numai capitanul si motanul. Panait, cam posac nu prea era prietenos cu Ispas, iar acesta speriat de imesitatea apei statea mai mult în cabina, cocotat pe patul marinarului unde visa la casuta cu pridvor din Braila si bunatatile culinare pe care i-le oferise fosta stapâna. Totusi, cu timpul, între cei doi, se înfiripa o legatura, ceva ce semana la început, mai mult cu o întelegere, decât cu o prietenie. Aveau nevoie unul de altul, poate din cauza singuratatii care-i înconjura.

 

Ceasul rau, pisica neagra! Într-o zi, întorcându-se dintr-o cursa facuta la Liverpool, la iesirea din strâmtoarea Sfântu Gheorghe, situata în sudul Marii Irlandei, o furtuna groaznica îi ajunse din urma, aruncând toate furiile vântului si marii peste corabie. Totul se zgâltâia si se zbuciuma. Ispas, zapacit si speriat, se ascunse sub pat înfingându-si adânc ghiarele în dusumeaua de lemn pentru a-si putea mentine echilibrul. Panait, la timona, încerca cu mare greutate sa tina corabia cât mai dreapta. Deodata, ceasul rau si furia naturii dezlantuite, rupsera o parte din catarg care cazu peste cârma si câmaci. Acesta aproape mort, zacea imobilizat sub greutatea arborelui. Totul parea ca se scufunda în adâncuri. Ramasa fara control, corabia salta ca o coaja de nuca pe valurile imense. Se facu bezna, deoarece puterea salbaticului uragan întunecase si soarele. Marea vuia si se zbatea ca o fiara prinsa în capcana. Apoi, încet-încet totul se linisti si veni adevarata noapte. O tacere ciudata se amesteca cu întunericul noptii. Din când în când, se auzeau la pupa niste gemete dupa care o liniste apasatoare acoperea totul ca o mantie. Lui Ispas îi fuse frica sa iasa pe punte, sa vada ce se întâmpla acolo si ce face stapânul. Dimineata, foamea si lumina soarelui îl facura sa prinda curaj si sa paraseasca cabina. Cu pasi felini urca scara si iesi la suprafata puntii. Ramase uimit de harababura care îl înconjura… pânze, funii, plase încâlcite si aruncate vraiste. Omul nicaieri! Mieuna încetisor, parca chemându-l, apoi mai tare, dar dejeaba – nu-i raspunse nimeni. Strabatu puntea cu pasi timizi, simtind ca s-a întâmplat ceva rau.

 

Când ajunse la pupa vazu catargul prabusit si sub el Panait zacând nemiscat. Se aseza pe pieptul acestuia si începu sa toarca. Vazând ca nu misca începu sa miaune din nou, parca disperat, din ce în ce mai tare. Auzi, parca un oftat si vazu pleapele marinarului ca se misca. Acesta intredeschise ochii si îi închise la loc. Peste câteva clipe îi deschise din nou. Încerca sa se miste, dar se simtea imobilizat de greul catarg si de o durere ascutita în piciorul drept. Strânse din dinti, îsi aduna toata forta ramasa si iesi de sub greutatea care îl tinea ca într-un cleste. Motanul se sperie si sari cât colo, mai sa cada peste bord. Marinarul îsi dadu seama ca are un picior rupt si cu greu se târî spre intrarea care cobora la cabina. În dureri groaznice se lasa sa alunece pe scari pâna ajunse lânga butoiul cu apa. Bau cu mare greutate si lesina din nou. Ispas coborâse si el, urmându-si stapânul. Se aseza cât mai aproape de el si începu sa-i toarca încetisor la ureche de parca ar fi vrut sa-i linisteasca durerile. Peste o vreme marinarul îsi reveni din nou, dar nu putu sa faca nici o miscare fara sa tipe de durere. Corabia, asemeni unei fantome, plutea în deriva, fara control, pe ape necunoscute.

 

Mai trecu o zi, timp în care Panait se zbatu între viata si moarte, aiurind si suferind din cauza durerii. Piciorul i-se umflase si îl chinuia foarte tare. Noroc ca avea butoiul cu apa aproape si putea sa-si mai aline setea si febra groaznica. Motanul, la rândul sau, suferea si el, deoarece îl durea burta de foame. Se sculase de câteva ori sa caute ceva de mâncare, dar nu gasise nimic. Toate alimentele erau închise în cala si pâna acolo erau  multe usi închise si scari greu de urcat sau coborât. Începu din nou, sa miaune cu disperare. Panait se trezi, mai bau putina apa si se vaieta si el de durere.

 

Foamea îl scoase din nou, pe Ispas, afara din cabina. Iesi pe punte si se aseza la pânda, asteptând sa apara vre-un pescarus, ca sa-l poata însfaca si sa-l manânce. Dejeaba! Erau prea departe de mal ca vreo pasare sa se aventureze într-acolo. Foamea îl chinuia din ce în ce mai tare. Se duse la prova unde era atârnata plasa de pescuit si o cerceta cu atentie. În afara de câteva alge uscate nu gasi nimic. Mirosul de peste, care se înbibase cu timpul în sfoara acesteia, îl inebunea, facându-i si mai mare foame. Plasa aruncata de furtuna atârna peste bord, pe jumatate în apa. Cu grija, coborî pe ochiurile plasei ca pe o scarita, pâna aproape de nivelul apei. Negasind nici acolo, macar o ramasita de peste, dadu nervos din coada. Vazu sarind din apa un peste aproape tot atât de mare ca el. Se sperie si cazu în apa. Noroc ca marea era linistita. Noroc ca plasa atârna pâna la nivelul acesteia si avu de ce sa se agate. Cu mare greutate se urca pe punte scuturându-si blana uda. Îsi aduse aminte de pestele care sarise dupa coada lui si i-se facu si mai mare foame. Îsi învinse frica si coborî din nou pe plasa pâna aproape de nivelul apei. Îsi baga vârful cozii în apa si îl misca încet. Imediat în jurul acesteia aparura cârduri de pestisori argintii. Cu miscare brusca, Ispas, înfipse ghiarele într-un peste care era mai aproape de el si îl scoase la suprafata. Ajutându-se cu coltii îl prinse de cap si îl imobiliza. Urca cu grija pe punte, fiind atent sa nu cada din nou în mare si sa nu-i scape valoroasa prada. Se aseza pe burta si începu sa-l înfulece cu solzi cu tot. Niciodata nu mâncase ceva mai gustos. Nici macar delicatesele pe care i-le daduse raposata Babana nu puteau sa-l egaleze. Dupa ce îl termina simti ca nu era înca satul, asa ca se duse din nou la pescuit. Coborî mult mai sigur pe plasa si în câteva secunde prinse un alt peste de toata frumusetea. Îl târâ pe punte si îl devora si pe acesta cu mare pofta. Începu sa se simta bine si normal. I se facuse lene si somn. Ca sa-si faca siesta, ca altadata, coborâ în cabina. Acolo dadu de Panait care gemea de durere. Gândul motanului, era totusi, la pestii jucausi din apa, care îl saturasera si îl facusera sa se simta bine. Poate si stapânul ar dori sa manânce unul! Multi pesti prinsese Panait si îi impartise cu Ispas. Venise si rândul motanului sa-si platesca datoriile.

 

Din doua sarituri ajunse pe punte si înca din doua pe plasa. Mult mai stapân pe sine ca înainte, coborî cu dexteritate, îsi baga coada în apa. Când aparura pestii, agata unul care i se paru mai mare. Îl scoase pe punte si cu greu îl târâ pâna în cabina, punându-l aproape de gura lui Panait. Acesta deschise ochii, vazu pestele înca zbatânduse si înebunit de foame îl lua si musca din el. Îsi dadu seama de ceea ce facuse si cu mare greutate îsi scoase cutitul din buzunar, curata pestele, îl taie în bucati si începu sa-l manânce asa crud cum era. Nu avea un gust prea bun dar totusi îi astâmpara foamea. Ispas, vazându-l ca a terminat de mancat, o zbughi afara si se mai întoarse cu un peste. Marinarul îl mânca si pe acesta si adormi. Se trezi peste câteva ore cu o senzatie de mai bine, dar totusi piciorul îl chinuia foarte tare. Lânga el erau asezati trei pesti paziti de Ispas. Îi mânca în graba, zicând bogdaproste motanului si apoi se târâ pâna la pat facând un efort supraomenesc sa se urce în acesta. Din cauza efortului si a durerii lesina din nou. Mai trecura câteva zile, timp în care se hrani cum putu cu pestele crud adus de pescarul cu patru picioare. Se mai intrema putin, dar totusi piciorul îl chinuia din ce în ce mai tare.

 

O duse asa zile si nopti fara sfârsit, traind doar cu pestele adus de motan si cu apa de baut din butoiul din cabina. Piciorul i-se mai dezumflase, dar prinsese o culoare pamântie pe alocuri cu pete vinetii. Îsi dadu seama ca e cangrena si simti ca în curând o sa moara. Apuca, cu mare efort, o sticla de rom si o bau aproape pe jumatate. Adormi, fara sa mai simta durerea, mirosul greu si mizeria care domnea în cabina. Visa ca se plimba pe nori si ca putea sa mearga pe acestia fara sa cada. Din când în când ajungea la marginea norului si atunci un picior îi aluneca în gol. Cu mari eforturi se ridica si mergea mai departe, apoi ajungea iar la margine, iar cadea si iar se ridica. La un moment dat cazu cu ambele picioare de pe nor, ducându-se cu mare viteza spre pamânt. Vazu munti, ape, case si chiar oameni. Acesti se uitau la el mirati, îi faceau semne si parca îi spuneau ceva. Se sperie, se trezi si dezchizând ochii, vazu în picioare în fata lui doi oameni. Unul dintre ei îl tinea în brate pe Ispas, mângâindu-l cu tandrete. Crezu ca viseaza în continuare. Simti durerea din picior si îsi dadu seama ca totul e real. Unul dintre oameni îl intreba în limba engleza ce s-a întâmplat cu el si cu corabia. Abia putând sa lege câteva cuvinte le spuse despre furtuna si despre accident. Cel mai tânar dintre cei doi necunoscuti ii examina piciorul si dadu nemultumit din cap…

 

Panait îsi pierdu cunostinta trecând din nou în lumea viselor. Parca auzea niste glasuri ciudate, un freamat de padure, apoi un zgomot de ferastrau, copaci taiati, o durere ascutita, si mai apoi îi disparura toate imaginile. Zacu asa între viata si moarte pâna când într-o zi se trezi. Îsi dadu seama ca se afla întins pe un pat de spital. Deschise larg ochii si vazu în fata sa o tânara imbracata într-o uniforma albastra ca cerul. Aceasta îi dadu buna ziua si îl întreba cum îl cheama. Marinarul îsi aduse aminte, cu groaza de ceea ce i-se întâmplase, de piciorul zdrobit. Totusi nu mai simtea durerea aceea insuportabila. Încerca sa-l miste… dar piciorul ii disparuse de la genunchi în jos. Întelese atunci, de ce era întins pe acel pat si de ce se afla acolo la spital. Scoase un oftat si începu sa plânga. Tânara il mângâie pe frunte si îi spuse ca în curând se va simti mai bine, sa fie optimist deoarece nu este singurul om din lume ramas fara o jumatate de picior. Închise ochii si în fata îi aparura toate imaginile dezastrului: uraganul, catargul rupt, cabina, butoiul cu apa, pestele crud, Ispas… Ispas! unde o fi Ispas? Un tipat îi iesi din gura:

– Unde ma aflu? Unde este Ispas-Motan Gras? Unde e bunul meu Ispas, cel care mi-a salvat viata?

– Nu înteleg, domnule, despre ce motan vorbiti! îi spuse fata, stergându-i fruntea transpirata… Pot doar sa va spun ca va aflati la sectia de ortopedie a spitalului regal din Plymouth.

– Plymouth ati zis? Cum naiba am ajuns aici? Unde este dragul meu motan?

– V-a adus la spital o caruta a administratiei portului nostru. Despre motan, nu stiu nimic!

– Vreau motanul! Vreau motanul! Unde este dragul meu Ispas?

Fata îsi îndrepta privirea spre tavan si dadu încet din cap, crezând ca marinarul si-a pierdut mintile. Se indrepta spre usa cu gândul sa mearga sa anunte medicul de serviciu.

– Domnisoara nu pleca! îi spuse Panait, mai stai te rog cu mine, am sa-ti explic…

– Ma numesc Samantha, am sa ramân, dar te rog sa îmi povestesti si sa îmi spui pe nume…

 

Bolnavul începu sa-i povesteasca despre furtuna, despre accident, despre pestele prins de Ispas si despre felul cum i-a salvat viata. Fata întelese totul pâna la urma si îi promise suferindului ca se va interesa de soarta motanului. Dupa câteva zile Samantha îi dadu o parte din vestile care îl interesau. Fusese salvat de echipajul unei nave australiene de comert care îl adusesera pâna în portul Plymouth. Despre motan si corabia avariata nimeni nu putuse sa-i dea nici o stire.

 

Trecuse o luna de când era în spital si Panait se simtea din ce în ce mai bine. Începu sa iasa singur în parcul spitalului, manevrând cu mâinile, destul de abil, caruciorul cu rotile. Era totusi nemultumit ca nu putea sa umble. Doctorul îi dadu o speranta, spunându-i ca o proteza, care sa-i prelungeasca piciorul amputat, l-ar face din nou sa mearga. Acesta, plin de sperante îsi comanda imediat una. I se spuse, ca cei mai buni specialisti în confectionarea protezelor ortopedice se gasesc la Londra. Parasi în graba spitalul din Plymouth si se muta la un sanatoriu din marele oras. Nu peste mult timp obtinu mult doritul obiect, cu care nu se acomoda însa prea usor. Mersul cu proteza începuse greu, cu dureri, cu caderi, dar si cu multe sperante. Dupa doua luni însa, mergea binisor!

 

Între timp, contacta compania de asigurari maritime Lloyd, care cazu de acord sa-i plateasca o suma importanta despagubire pentru invaliditate si pentru corabia avariata. Era totusi norocos, deoarece, facând comert cu englezii, fusese obligat de legile locale sa îsi faca o polita de asigurare cu faimoasa companie. Deveni peste noapte un om cu bani, dar fara prea multe sperante si bucurii. Se simtea foarte singur si fara prieteni sau cineva apropiat. Îi parea rau si de corabia disparuta, mai ales ca era mostenita de la bunul sau tata, corabie care poate se odihnea prin cine stie ce cimitir de nave… sau prin cine stie ce fund de mare. Cel mai mult simtea însa lipsa prietenului Ispas. Îl apuca si dorul de casa, de Braila. S-ar fi întors în România, dar acolo, dupa cum aflase din ziare, mirosea a razboi. Românii se ridicau tot mai des împotriva asupritorilor turci care le mai ocupau o parte din tara. Noul rege, Carol I, pregatea razboiul de independenta a României fata de Imperiul Otoman. Începuse razboiul ruso-româno-turc.

 

Între timp, angaja un detectiv, pe care îl puse sa-i caute pe marinarii care îl salvasera. Vroia sa le multumeasca si totodata traia cu speranta ca îl luasera cu ei pe Ispas. Nu trecura nici doua saptamâni si detectivul îi dadu o veste care îl cam puse pe ganduri. Vasul australian care îl salvase se numea Billabong si plecase mai de mult  timp spre casa. Acest fapt îl întrista foarte tare, deoarece nu primi nici o stire referitoare la Ispas. Traia totusi cu speranta ca motanul nu ramasese pe corabia abandonata. Aflase si numele capitanului care îl salvase. Acesta se numea Tom Buddle si era originar din Sydney. Se duse la capitania portului si dadu urgent o depesa în Australia, în care cerea sa ia legatura cu capitanul Buddle.

 

Timpul trecea încet, Panait începu chiar sa se plictiseasca de vremea ploioasa si mohorita a Londrei, când într-o zi… vesti noi! Mare-i fu bucuria! Primise o scrisoare chiar de la capitanul Tom Buddle, personal. Acesta iesise la pensie si avea grija de un far situat la South Head, capul unei mici peninsule de lânga Sydney. Îi mai scrisese ca în compania sa se afla si motanul negru pe care îl gasise pe corabia avariata si caruia îi spunea Nelson, nestiind ce nume avusese înainte. Panait înebuni de bucurie. Fara sa stea pe gânduri, fiindu-i dor de Ispas, fiindu-i dor de mare, fiindu-i dor de  aventura, se urca pe prima corabie care pleca spre Australia. Dupa câteva luni  de calatorie, facând escale la Cape Town, Zanzibar, Bombay si Jakarta ajunse în sfârsit pe pamântul australian.

 

Portul Sydney i-se paru destul de mic în comparatie cu marea metropola Londra. Semana mai mult cu Braila, singurele diferente fiind ca aici nu se vorbea româneste ci doar o engleza greu de înteles si care semana mult cu dialectul Cockney vorbit pe malurile fluviului Tamisa. Trase la un han în frumosul cartier The Rocks unde se învîrtea de obicei lumea cu bani. Nici nu se odihni de loc dupa calatorie fiind foarte nerabdator sa se întâlneasca cu capitanul si cu dragul sau motan, Ispas-Motan Gras. Închirie o trasura trasa de doi cai sprinteni si dupa trei ore de alergatura, pe drumuri dezfundate si pline de praf, ajunse la Hornby Lighthouse, denumire data farului de la South Head. Începuse deja sa se însereze. Îi spuse vizitiului sa îl astepte si se apropie de masiva usa a casei de lânga turnul farului, în care batu cu putere.

– Cine ma deranjeaza la ora asta? se auzi o voce groasa si ragusita din interior.

– Sunt eu, domnule, cel pe care l-ati salvat de la moarte în marile Irlandei.

– Sunt prea obosit acum si n-am nici un chef sa vad pe nimeni.

– Dar va rog.. totusi, capitane Buddle, sa-mi deschideti… deoarece v-am adus un cadou si totodata as vrea sa îl vad pe Ispas, sau Nelson, cum îi ziceti dumneavoastra!

– Nu am nevoie de nici un cadou, raspunse rautacios cel dinauntru, si nici nu vreau sa-ti dau motanul înapoi. Este singura mea companie si nu vreau sa ma despart de el. Te-as ruga sa pleci!

– Dar, va rog domnule sa ma întelegeti! Am facut acest drum lung, de la Londra pâna aici, ca sa îmi iau motanul înapoi. El este cel care m-a salvat de la moarte. El este cel care mi-a dat de mâncare cât timp am fost neputincios si bolnav. Va dau pe bani, câti doriti…Va rog… este al meu!

– Nu-ti dau nimic si nu vreau nimic pentru motan! Acesta sa fie recompensa ca te-am recuperat de pe corabia avariata. Vezi-ti de drum…

 

Panait nu vroia sa-l supere pe capitanul Buddle, mai ales ca datorita acestuia ajunsese pe uscat si fusese dus la spitalul din Plymouth. Îi venea totusi sa plânga de necaz. Macar sa-l fi lasat sa îl vada pe Ispas. Se aseza obosit pe banca din fata casei. Era mâhnit. Nu-i venea sa se mai întoarca la han. Se întunecase de-a binelea. Vizitiul îi facu semn ca venise timpul de plecare. Panait se ridica si, disperat începu sa strige: „Ispas, Ispas…!”. Nu auzi nici un mieunat. Crezu ca fusese pacalit de capitanul cel rautacios. Poate îsi batea joc de el. Poate ca, Ispas al lui cel drag, nu mai exista. Poate acesta era pretul care trebuia sa îl plateasca pentru ca fusese salvat. Adusese cu el un butoias de rom care ar fi vrut sa i-l dea cadou capitanului pentru tot ce facuse pentru el si motan. Îl ruga pe vizitiu sa îl aseze lânga usa de la intrare. Vroia sa-i arate celui care îl salvase ca el tot recunoscator se simte chiar daca nu i-se raspunde cu bunavointa. Mai striga de câteva ori numele motanului si necajit se urca în trasura si pornira spre Rocks. Nu închise ochii toata noaptea. Îsi reprosa lipsa de tact pe care o avusese cu capitanul. Trebuia sa insiste, trebuia totusi sa îl vada pe Ispas. Oare nu i-s-o fi întâmplat ceva? Auzise el povesti stranii cu corabieri înfometati…

 

A doua zi se învârti fara chef prin oras. Nu stia ce sa faca. Seara se îmbata crita cu niste marinari malaiezieni, carora le dadu de baut pe gratis. Dormi putin si în aceea noapte. Visase urât si cu capitanul si cu motanul. Îl visase pe Buddle ca urca cu Ispas pâna în turnul farului si ca de acolo, îl arunca jos. El, Panait, era si el acolo si încerca sa-l salveze si sa-l prinda în brate. Neputând sa fuga, din cauza piciorului amputat, nu putea sa ajunga si sa-l prinda la timp. Motanul cadea la o oarecare distanta de locul unde se afla. Pâna când ajungea acolo unde ar fi trebuit sa cada, acesta disparea. Afara fiind noapte, blana acestuia fiind neagra, era de negasit. Apoi iar, isi ridica privirile în sus, spre reflectoarele farului si iar îl vedea pe capitan cum îl arunca pe Ispas de sus. Din nou facea eforturi sa-l prinda, neajungând la timp si… iar noaptea neagra înghitea totul.

 

Dimineata se scula mahmur si suparat. Trebuia sa faca ceva, trebuia sa ia o decizie! Trebuia sa se duca din nou la Tom Buddle. Trebuia sa-l roage din nou, trebuia sa-l convinga sa-i dea prietenul înapoi chiar daca va plati gras pentru el. De data aceasta, calatoria pâna la Hornby Lighthouse i-se paru si mai lunga. Trasura, care o angajase, o umplu cu bunatati si cadouri. Ajunse pe la prînz, când soarele australian cocea ca un cuptor. Statea nehotarât în fata aceleiasi usi, unde în urma cu doua seri nu fusese binevenit si nu i se permisese sa intre. Batu hotarât la usa, dar de data aceasta nimeni nu-i raspunse. Apasa cu mâna clanta. Usa nefiind incuiata, se deschise. Panait intra în prima odaie de unde venea un miros puternic de rom. Îl striga pe capitan, dar din nou, nu primi nici un raspuns. Cerceta la repezeala si celelalte camere, dar nici urma de capitan sau motan. Iesi afara si se uita disperat în directia farului. Observa ca usa acestuia era deschisa. Se îndrepta cât putu de repede într-acolo si ajungând la baza scarilor striga aproape racnind numele capitanului. Presimti ca se întâmplase ceva rau. Nu primi nici un raspuns, dar, ca un ecou de sus strabatu un mieunat…

 

„Ispas, Ispaaas!”, striga Panait si începu sa urce cu greu scarile în spirala ce duceau la  turnul farului. Uitase si de piciorul de lemn si de oboseala. Cucerea cu mare truda, scara dupa scara, mai pe picioare, mai târâs-grapis, pâna când, la nivelul trei, îl vazu cazut în nesimtire pe capitanul Tom Buddle. Acesta mirosea puternic a rom si se parea ca avusese un accident. Degetele mâinii drepte erau înfipte puternic în tunica de marinar, undeva în dreptul inimii, parca vroind sa o scoata de-acolo. Încerca sa îl ridice, dar acesta nu se misca de loc. Îî simti totusi respiratia slaba. Uita de motan si începu sa-l strige cât putea de tare pe vizitiu, pentru al chema în ajutor. Acesta auzi si veni în graba. Capitanul deschise putin ochii si începu sa horcaie.

– Inima, inima, îngâima Buddle.

– Ce ati patit domnule? întreba Panait.

– Inima, caldura, scarile, ro…

– Pot sa va ajut cu ceva?

– Auleo, tot tu esti…? Pleaca la naiba, iar ai venit dupa mâta?

– Vreau doar sa va ajut…

– Nu-ti dau nimic! Nelson e doar al meu… amiralul meu…! si din nou capitanul îsi pierdu cunostinta.

 

Vizitiul, flacau puternic, îl lua pe Buddle în spinare ca pe un sac de cartofi si coborâ cu grija scarile. Panait, ramas mai în urma, auzi din nou un mieunat care venea de sus. Urca cu mare chin înca doua nivele si mare-i fu bucuria când deschise ultima usa, cea care dadea în încaperea unde se aflau oglinzile si torta farului si se pomeni cu Ispas în brate. Începu sa plînga de fericire. Motanul însa, toarcea linistit. Îl saruta, îl mângâie, îi spuse vorbe dulci, vorbe cum nu spusese niciodata nimanui. În sfârsit îl gasise, aici, departe, la capatul lumii. Erau din nou împreuna!

 

Aducându-si aminte de accidentul nefericitului capitan, lua motanul în brate si coborâ cum putu de repede scarile. Flacaul îl culcase deja pe bolnav în caruta si era gata de plecare. Pornira în galop catre oras. Bolnavul horcaia si se zbatea din când în când. Ajunsera la cea mai apropiata suburbie, Watson’s Bay, unde gasira un medic. Batura puternic la usa acestuia si îl transportara pe capitan înauntru. Doctorul începu sa îl consulte si nu dupa mult timp spuse: „Noroc ca l-ati adus aici repede! Bietul om a facut un infarct si trebuie sa stea sub îngrijire medicala.” Panait îi dadu doctorului o suma importanta de bani si îl ruga sa îl gazduiasca pe bolnav la el în casa pâna când il va putea transporta la spital. Dupa doua zile, sub supravegherea medicului, îl transporta pe Buddle la spitalul din Sydney. Acolo, datorita îngrijirii medicale de calitate, batrânul lup de mare… se mai puse pe picioare. Panait îl vizita în fiecare zi, mai ales ca hanul sau de la Rocks era la o aruncatura de bat de Macquarie Street, strada pe care se afla spitalul. Acolo îsi facu chiar si o prietena, o sora medicala, tânara englezoaica, Florence Nightingale. Auzise multe lucruri frumoase despre dânsa, cu mult înainte, la sanatoriul din Londra, unde fusese internat pe perioada cât invatase sa umble cu proteza. Dânsa lucrase acolo, inainte de a veni în Australia. Fiinta fina, educata, venise la Sydney cu zece, doiprezece ani în urma, pentru a organiza primul serviciu de surori medicale din Australia. Îi placuse atât de mult noile meleaguri, încât se stabilise permanent aici, chiar daca îi era dor câteodata de familie, de prietenii din copilarie, sau de clima cu cele patru anotimpuri.

 

Florence se ocupa foarte mult de ingrijirea si recuperarea sanatatii capitanului. Îi era mila si de marinarul român pentru ca ramasese infirm atât de tânar. Panait, proaspat venit din Londra, avea multe de povestit despre ceea ce se intâmpla acolo, care mai e moda în marea metropola, ce mai stia de fostele ei colege, surorile de caritate de la sanatoriu. Îi povesti chiar si neplacuta aventura din Marea Irlandei, despre accident, despre Ipsas-Motan Gras si cum acesta îl ajutase acesta sa supravietuiasca. Florence fuse atât de impresionata, încât în prima ei zi libera îl vizita pe Panait la han ca sa cunoasca faimosul motan. Îi mai spuse despre prietenul… Thomas Buddle ca… „de-acum inainte va avea nevoie de îngrijire si supraveghere medicala permanenta si nu va mai putea lucra la far deoarece aceea munca cerea un efort fizic destul de mare”.

 

Dupa câteva zile, Buddle se simti mai bine si fuse lasat acasa. Panait, care îl vizitase zi de zi la spital, îi angaja o trasura si îl transporta pâna la casa farului din South Head. Îl luase cu el si pe Ispas, spre bucuria capitanului care îl tinuse pe genunchi tot timpul drumului si îl mângâiase cu tandrete. Încet, încet, cei doi marinari se împrietenira. Buddle îl învita pe musafir sa ramâna peste noapte acolo. Panait vru sa-l refuze pe moment, dar stiind ca acesta avea nevoie de supraveghere medicala si neîndraznind sa-l supere pe capitan, luînd motanul cu el, accepta pâna la urma. Nu dormira aproape toata noaptea, povestindu-si unui altuia viata de marinar si aventurile. Marea si motanul îi apropia si îi lega unul de altul. Buddle îi spuse de câteva ori lui Panait „fiule”, fapt care îl impresionase foarte mult pe acesta, aducâdu-i aminte de tandretea cu care îl tratase bunul sau tata. Îl ruga sa nu mai stea la han si sa se mute împreuna, în casa de lânga far. Acesta, fiind si el singur si nestiind încotro sa o apuce, accepta.

 

Între timp, administratia portuara locala din Sydney, detasa provizoriu, un barbat tânar, pentru a se ocupa de întretinerea si buna functionare a farului. Noul angajat se muta, împreuna cu nevasta si cei trei copii, într-o camaruta din spatele casei lui Tom Buddle. Capitanul deveni din ce în ce mai suparat si morocanos, deoarece copiii faceau multa galagie si alergau toata ziua dupa Ispas, tragându-l de coada sau aruncând cu pietre în sarmana vietate nevinovata. Buddle fumegând de nervi, se duse la capitanie si ceru sa fie trecut în rezerva, deoarece nu mai avea ce sa faca la far. Dorea sa plece de acolo deoarece se simtea inutil. Vroia sa aiba liniste si de aceea cauta sa-si cumpere o casuta undeva aproape de ocean.

 

Panait se pregatea sa se întoarca acasa. Dar la care casa? La Braila nu mai avea pe nimeni! Anul era 1877. România era în toiul razboiului cu turcii. Accesul navelor prin strâmtoarea Bosfor era controlat de musulmani, fapt care periclita chiar si navigatia pe Dunare. Nu stia ce sa faca. S-ar fi dus cu o corabie pâna la Londra si de acolo peste Canalul Manecii ar fi ajuns în Franta, dar drumul pâna în România era destul de lung si periculos la acele vremuri. Singurii sai prieteni, Ispas, Florence, si Tom, erau aici în Australia. Capitanul simtindu-i zbuciumul îl invita sa se stabileasca la Sydney si sa locuiasca împreuna cu el. Dupa lungi clipe de chibzuiala  acesta accepta si chiar de a doua zi pornira împreuna sa gaseasca o casa de cumparat. Vazura multe proprietati frumoase. De bani nu se plângeau deoarece amândoi aveau destui, Panait cu suma luata de la asigurare, iar Tom cu cea primita de pe urma pensionarii. Cel mai mult le placusera o casa ciudata… situata pe crestetul vaii care se deschidea spre Tamarama Beach si pe care o cumparara în graba. Locul, semana cu o prapastie salbatica, acoperita cu vegetatie luxurianta si cu iesire usor accesibila la drumul principal care ducea spre mijocul orasului. În partea opusa, panorama era superba, dedesubt marea de verdeata se unea cu un golf mititel acoperit cu nisip fin de culoarea aurului, mângâiat lin de de apele albastre ale oceanului Pacific care te invitau parca la un voiaj sau la aventura pe intinsul lor. Casa era semisuspendata peste malul abrupt al prapastiei fiind asezata pe o fosta platforma de observatie. Platforma o construisera cu multi ani în urma, detinutii din noua colonie engleza, din ordinul marinei militare a coroanei britanice, cu scopul de a se amplasa pe ea tunuri care sa pazeasca coasta de est de vre-o invazie straina. Cladirea însa, era destul de noua si foarte solida. O reparara si o amenajara dându-i o forma de corabie. În loc de valuri, pluteau pe un hau de verdeata. Aveau chiar si un catarg înfipt în mijlocul curtii, pe care fluturau doua steaguri, cel englezesc si cel românesc.

 

În fiecare dimineata, cam pe la aceeasi ora, cei doi ieseau pe punte, unde foarte seriosi, executau parca, procesiunea inspectiei echipajului si al „corabiei”. Buddle, gras cu barba alba, îmbracat în uniforma marinei comerciale engleze, era capitanul. Panait, musculos si binelegat se îmbraca de obicei ca un simplu marinar, dar câteodata îsi lua si el vestonul alb de capitan de corabie. Atunci, comenzile erau strigate si mai puternic, de parca cei doi erau angajati intr-o batalie pe mare. Spectacolul era caraghios, dar foarte amuzant si interesant. Atât vecinii, cât si cei din împrejurimi, aveau multa admiratie pentru cei doi. Singurul, care nu-i lua niciodata în serios era Nelson-Ispas. Ambii stapâni, poate din mândrie nationala, îl strigau pe numele pe care fiecare i-l dadusera. Pentru Panait, motanul ramasese tot „Ispas-Motan Gras”. Tom, în schimb, îl striga Nelson, dar uneori când avea spectatori i-se adresa elegant si cu respect spunându-i  „Sir”, sau „Domnule amiral”. Câteodata când mai tragea un paharel în plus, capitanul, luând o mimica foarte serioasa, se protapea în fata lui Nelson si îi dadea raportul de parca s-ar fi aflat în fata corpului de ofiteri ai marinei imperiale britanice. Atunci Panait, ca sa râda de el, începea sa vorbeasca în limba lui Napoleon si îsi punea pe cap o palarie în forma de tricorn, care împreuna cu piciorul de lemn îi dadeau un aer mai autentic… de pirat, decât de învinsul de la Waterloo. Acest lucru îl scotea din sarite pe batrânul lup de mare si astfel începea cearta, amenintând ca va da jos steagul inamic de pe catargul din curte. Soarele puternic australian decolorase culoarea galbena a tricolorului românesc, transformându-o în alb, fapt care îl facea sa semene din ce în ce mai mult cu steagului frantuzesc. Buddle, având mersul mai vioi, ajungea mai repede la catarg si se caznea sa dea jos steagul românesc. Panait suparat, lua motanul sub brat si se facea ca pleaca. Bineînteles urma împacarea, care se termina de obicei cu un chiolhan.

 

Cu timpul, lui Ispas începusera sa-i albeasca mustatile. Într-o dimineata capitanul Thomas Buddle nu mai raspunse la apel. Panait fuse foarte mâhnit din aceasta cauza. Îsi pierduse poate, cel mai bun prieten-om, care îl avusese vreodata. Îl îngropa în cimitirul din apropiere si deseori putea fi vazut împreuna cu motanul negru stând nemiscat ore în sir lânga mormântul acestuia. Anii au trecut. Despre Panait si Ispas-Motan Gras nu mai stie nimeni nimic la Sydney  sau nici macar la Tamarama. Din când în când, lumea vorbeste despre paradisul pisicilor din tufisurile care cresc pe coasta vaii si îndemânarea cu care acestea prind peste, bagându-si coada în apa, atunci când marea e linistita. Totusi acolo, se mai pastreaza înca, o casuta alba în forma de corabie. Cei care au norocul sa poata face o vizita prin acele minunate locuri mai pot vedea, pe peretele de piatra de lânga usa, o placa mica de marmura alba, pe care este sculptata o timona, un motan si initialele „N.I.M.G.” Poate, Nelson-Ispas-Motan Gras! Cine stie…

––––––––––––––––––