INSOLENTA vs. BUNACUVIINTA

„Înaintea prabusirii merge trufia si semetia înaintea caderii.” (Pilde 16,18)

 

Pentru convietuirea armonioasa în societate, înca din timpuri stravechi s-au impus unele reguli de purtare între oameni. Unele dintre aceste reguli au fost cuprinse în legi, altele s-au pastrat în sufletele oamenilor, printr-o asa numita simtire si atitudine cuviincioasa, ea alcatuind cele mai minunate reguli. „Ce nu opreste legea, opreste buna-cuviinta” consemna Seneca, filozoful roman, marele moralist din vremea împaratului Nero, care cu tonul sau crestin al recomandarilor morale si-a asigurat o puternica influenta si o îndelungata supravietuire.

În zilele noastre este foarte des întâlnita atitudinea insolenta care încalca regulile morale. Ea este nuantata prin cuvintele impertinenta, obraznicie, neobrazare, nesimtire, devenita chiar fenomen al societatii, la baza având aroganta, sentimentul de superioritate. Vârsta, se pare, nu mai are prea mare importanta, insolenta fiind întâlnita la oameni de diferite vârste. O întâlnim atât la tinerii lipsiti de experienta, de educatie, cât si la oamenii maturi, trecuti oarecum prin experienta vietii si de la care ne-am astepta sa se comporte civilizat. Înaintarea în vârsta nu implica neaparat întelepciunea, desi ar trebui. Daca la tinerete ea mai poate fi pusa pe seama lipsei de gândire pentru o buna alegere, a anturajului necorespunzator, a  modelelor negative, deci, oarecum mai putin condamnabila, la maturitate, atunci când omul este în plina activitate, dovada insolentei este mult mai grava, întrucât ea este generatoare de greseli în defavoarea celor din jur.

Insolenta nu este specifica unei natii, ci este întâlnita, în mod gradual la oameni din diferite locuri ale globului. Este plina lumea în care traim de tupeisti, teribilisti si, iertata fiindu-mi vorba, de nesimtiti, sau mai blajin spus – insolenti. Ei nu disociaza gradele libertatii, despre care poetul-filozof Lucian Blaga preciza: „Avem drept doar la libertatea pentru care ne putem asuma raspunderea”.Unde acest „virus”  al insolentei s-a raspândit mai mult, gasim si „bolnavi” mai multi. Este întâlnita si aproape nelipsita la oamenii care si-au obtinut „fraudulos” un loc în ierarhia politica, ei având impresia ca numai prin acest fel de a fi –  netrecut prin filtrul educational si nici prin cel cultural – pot supravietui, umilindu-i, dominându-i pe ceilalti. Sunt cei care în viata nu au ascultat de sfaturile educatorilor, au actionat de capul lor si nici nu au încercat sa-si faca o educatie prin lectura cartilor, nici sa dobândeasca bunele maniere de la cei care ar fi putut sa le fie un exemplu de comportament. Se spune, despre aceasta categorie de oameni, ca le lipsesc cei 7 ani de acasa, ani foarte importanti pentru ca ei sunt temelia pe care se defineste personalitatea. Exista copii care asimileaza bunele sfaturi, dar si unii care refuza sa le primeasca, existând în ei un sâmbure de egoism, de vanitate, de lipsa de judecata.   Nu iau în seama ceea ce Biblia le graieste: „De-ti va placea sa asculti, vei învata, si de vei pleca urechea ta, întelept vei fi!”.Când astfel de specimene ajung la maturitate, jignirile, glumele proaste, batjocura sunt considerate moduri de a se descurca; pentru unii, culmea, sunt de admirat actiunile sau raspunsurile date în batjocura, de altii sunt trecute cu vederea, sau, si mai rau, sunt gasite scuze pentru  gafele impardonabile comise.

   Auzim tot mai des certuri, învrajbiri, afirmatii jignitoare din partea unor persoane de la care pretindem maturitate, inteligenta, comportament civilizat. Dar, „Cine iubeste certurile iubeste pacatul; cel ce ridica glasul îsi iubeste ruina”(Pilde 17,19).  Sigur ca certurile, insultele ne bulverseaza gândirea, orientarea, (dupa cum se întreaba românul în proverbul: „Când grinda de sus se pleaca în jos, ce poate face cea mai de jos?”, adica cei mici ce pot face, când cei mari gresesc?), când ne izbim de lipsa de civilizatie a unor persoane, fie ea din greseala, din lipsa de educatie, din vanitate, din frustrare sau din imaturitate emotionala. Sunt oameni care nu accepta sfaturi la nici o vârsta, nu accepta argumente, pe principiul „stiu!” care se refera întotdeauna la eu, adica la persoana sa, sau „nu ma înveti tu pe mine!” Cu alte cuvinte nu ma intereseaza ce spui, fiindca eu stiu cel mai bine, eu le stiu pe toate, nu am nevoie de nimic în plus. Aceasta atitudine duce la discordie si nu avem nevoie de asa ceva. Cred ca avem nevoie de o societate sanatoasa si corecta în ansamblu ei.

Filozoful englez Thomas Hobbes(1588-1679) care a scris si despre filozofia politica, vorbea de trei cauze principale de cearta întâlnite în natura omului: concurenta, neîncrederea si gloria. „Prima face pe om sa dea navala pentru câstig, a doua pentru siguranta, a treia pentru reputatie. (…) În atare razboi fiecare om e împotriva celuilalt, caci razboiul nu consta numai în lupte sau în actul de a lupta, dar si dintr-o durata de timp, în care vointa de a combate este destul de cunoscuta.(…) Consecinta timpului petrecut în (astfel de) razboi – fiecare om este inamicul fiecarui om. (…) Notiunile de dreptate si nedreptate, justitie si injustitie nu au acolo nici un loc. Unde nu este putere conducatoare, nu exista lege, unde nu e lege nu exista nedreptate. Forta si frauda sunt în timp de razboi (pentru gloria personala) cele doua virtuti principale.”

Ma întreb de ce unii dintre noi vor sa fie complet altfel si forteaza schimbarea, dar nu în bine, ci în rau, constient sau inconstient? De ce vor cu tot dinadinsul sa fie „originali”? E de înteles ca trebuie sa existe o analiza, o judecata si în judecata sa se tina seama de radacini, de obiceiurile împamântenite care au urmat îndelungatei experiente traite, la baza având si gândirea marilor filozofi ai lumii si învataturii pe care ne-a dat-o Cel ce a venit sa ne arate drumul vietii ce trebuie urmat pentru binele nostru. De ce vrem sa urâtim viata frumoasa daruita de Divinitate, în loc sa-i pastram frumusetea si sa descoperim noi frumuseti, ci nu stricaciuni?

Buna cuviinta este diametral opusa insolentei, ea foloseste judecata dreapta. În vremurile noastre, cel care este cuviincios intuieste cu cine are de-a face, intuieste situatia în care se afla, dar, de cele mai multe ori nu îndrazneste sau nu reuseste sa înfrunte insolenta si aceasta din cauza „cantitatii” de nesimtire ce apartine unor indivizi. Avem oare dreptul de a tolera, a ne umili si a ne resemna în fata acestor  oameni? Psihiatrii considera buna simtire ca fiind „gust estetic si probitate morala, dar si simt practic, valori concrete”, iarBiblia ne învata: Sa umblati cu buna cuviinta fata de cei din jur” (Apostolul Pavel). Parintele Nicolae Steinhardt (1912-1989) în „Jurnalul fericirii” scria: „La închisoare, înspre amurg, am aflat ce-i aia bunatate, buna cuviinta, eroism, demnitate. Vorbe mari! Vorbe goale! Vorbe mari si goale pentru smecheri si pentru turnatori; vorbe mari si de mare folos si pline de înteles când le simti racoarea în iezerul de foc si le poti gusta farmecul experimental”. Oamenilor care „au dat din coate” si au ajuns undeva în fata le lipseste, iata,  Buna-cuviinta, însemnând ceea ce se cuvine unui om, o purtare buna în vorbire si în fapte, despre care filozoful francez René Descartes (1596-1610) spunea ca este „puterea de a judeca bine si de a distinge ce-i adevarat de ce este fals” sau ilustrul poet german J.W. Goethe (1782-1832) care o considera a fi „geniul umanitatii”.

La ce ne putem astepta de la cel caruia îi lipseste echilibrul, buna cuviinta, el considerând ca prin modul  de a se comporta obtine „reusita”  în viata, ca în acest fel devine simpatic, sociabil si comunicativ cu cei din jur, când de fapt este acceptat doar în cercul lui de oameni alesi tot de el pe aceleasi criterii, oameni de aceeasi „masura”?

Filozoful german Immanuel Kant (1724-1804) vorbea despre justitia imanenta ca fiind un simt al corectitudinii si al proportiilor pe care îl are fiecare individ, iar judecata nedreapta, spunea tot el, este întâmplatoare, „un accident” atunci când omul  nu se supune imperativului moral „când vointa e smintita si o ia înaintea ratiunii, când gustul pasiunilor prevaleaza asupra intelectului”. Dreptatea deci exista în simturile noastre si ea „poate fi adusa la lumina si aplicata în actele noastre”.  Iar când justitia imanenta este dublata de o justitie empirica (bazata pe experienta), legea aplicata „trezeste constiinta omului”, considera tot Kant.

Filozoful italian Giovanni Gentile (1875-1944) era încrezator în faptul ca orice individ poarta în el societatea imanenta spiritului sau, ca atare nu putem trai, oricât am vrea, într-o absoluta izolare, indiferenti la ceea ce se întâmpla în jurul nostru, ci primim în intimitatea noastra pe „celalalt” de lânga noi. A nu tine seama de acest fapt înseamna a nu gândi. În opinia sa, cel dintâi tribunal de pe pamânt si din cer este cel dinlauntrul spiritului nostru, el fiind liber si dezvoltându-se în mod continuu, existând posibilitatea de a lua o decizie favorabila lui si societatii în care traieste.

Ca atare, omul poarta raspunderea deciziei sale, dupa ce a examinat, a aprobat, a judecat, a actionat. Se întelege ca, în cazul unei dizarmonii în convietuirea existenta, razvratirea existenta împotriva formei de disciplina sociala nu poate admite lipsa de discernamânt, lipsa de supunere, iata, în fata disciplinei intime a spiritului fiecaruia, cea a bunei cuviinte, fiindca, spune filozoful „Adevarata societate traieste în noi însine”. Cu alte cuvinte alegerea este a noastra! Se poate alege binele în locul raului cel mai mic, cum ne-am obisnuit sa facem? Vavila Popovici – Carolina de Nord

 

Impartaseste

Vavila Popovici a etichetat acest articol cu: , , ,

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

 

WP to LinkedIn Auto Publish Powered By : XYZScripts.com