Gradinile suspendate ale exilului românesc



Scris de conf. univ. dr. Luminita Cristina Petcu

 „Arizona. Veri fierbinti, cu fruntile noptilor mângâiate de adieri pale de vânt si lumina diminetilor, limpede si clara, inundând fiecare coltisor al orasului molesit de caldura… Într-una din aceste dimineti stralucitoare si calde, îmi amintesc ca l-am cunoscut pe nea Mitica.” Ceea ce distanteaza aceasta carte de proza contemporanilor ei este o anume concretete a sentimentalismului romantic dar si o Luminita Cristina (2)Luminita Cristinaradiografie a emotiilor puse în joc, în nici un caz din încifrarea expresiei lor, ci mai degraba din „amintirile unui timp demult trecut”. Departe de-a fi un ermetic, Octavian Curpas, este un posedat al comuncarii ridicînd întîmplarile unui om, „Dumitru Sinu” – în speta, la rang de mitologie existentiala chiar si atunci cînd „raul nu întreaba pe nimeni, atunci când vine”. Autorul volumului de fata, da dovada, mai mult ca oricînd, de un spirit treaz si o judecata limpede, plina de spontaneitate, ce permite cititorului , într-un fel sau altul, o confruntare directa cu universul unei lumi delimitate, bine definite istoric si social… „Dumitru Sinu, parasise România în 1948. Avea sa îmi povesteasca însa, mai târziu, despre plecarea sa din tara. Daca tot trebuia sa vorbeasca despre trecut, ce altceva îi era mai aproape de suflet decât satul în care vazuse lumina zilei, într-un sfârsit de toamna târzie, chiar de ziua Sfântului Andrei, 30 noiembrie 1926. Lui nea Mitica îi este dor de locul unde s-a nascut si a crescut: „Satul meu, gradina dulce,/ Din tine nu m-as mai duce,/ De mirosul florilor,/ De dragul feciorilor,/ De mirosul la o floare,/ De dragul la sezatoare”.”

Romanian ExileLectura „Exilului românesc la mijloc de secol XX” , chiar luata si izolat, dezvaluie o carte singulara, plina de insolit, uimitoare la tot pasul, o proza pe alocuri neasteptat de moderna, pe alocuri desueta dar plina de pretiozitate si naturalete, de manierism si prospetime. Este o incursiune în miezul lucrurilor pornind de la o realitate pura , autorul neinventînd nimic, ci doar slobozind din profunzimea dialecticii afectului si implicit a personajului sau central, în jurul caruia graviteaza celelalte figuri auxiliare, fara a fi supravegheat cumva de hegemonia imaginarului, adevarul prim si ultim, în sine si pentru sine al lui Octavian Curpas. Abilitatea sa de-a trezi spiritul adormit dinlauntrul fiecaruia dintre noi este mai mult decît binevenita în aceasta perioada de schimbari si provocari.

„O lume cu farmecul ei, o lume patriarhala, cu totul noua pentru mine, mi se dezvaluia acum, prin spusele lui. O lume care îmi rascolea, într-un fel, trecutul, amintindu-mi de basmele copilariei, care mereu începeau cu acel nemuritor „A fost odata ca niciodata”…”

El are capacitatea unica de-a descoperi miraculosul ascuns sub masca obisnuitului si de a da grai acestor revelatii prin cuvinte ce îi ating în mod unic pe toti cei care le asculta.

„Amintirile sunt dovezile vii ale neuitarii din noi, sunt imaginile trecutului asternute în gânduri, îngrijite în taina cu puterea sufletului si ocrotite cu dragoste de-atingerea aripilor nemiloase ale timpului. Când ne desprindem de vâltoarea unui prezent ce sapa adânc în noi si dragostea de tot ce-i frumos si bun ne stapâneste vietile scurgându-se agale spre fântânile nepieritoarei iubiri, dam frâu liber amintirilor, cautându-ne pe noi însine ancorati în adâncul si farmecul lor.”

Mestesugita din materialul rezistent al originalului nea Mitica, „neobosit în dezvaluirea celor mai strasnice momente din viata lui din exil, nu-si revarsase nici pe departe sacul plin cu amintiri.”, proza lui Octavian Curpas, cum chiar autorul subliniaza, este „o particica din istoria emigrantilor români, o istorie înca nescrisa” menita sa salveze din sorbul timpului, prin care supusi vidului cosmic, ne pierdem de cele mai multe ori, substanta, sinele, eul. Asadar „Exilul românesc la mijloc de secol XX ” dezvaluie sensurile cele mai tulburatoare si farmeca prin memoriile lui nea Mitica, ce au întrucîtva rol de potentare a sentimentelor, în pofida tuturor adversitatilor întîmpinate de acesta într-o lume care nu cunoaste imobilitatea, în care – dupa Wolf din „Iarba rosie” – nu exista, niciodata si nicaieri, o ordine ideala. Si stie mai multe decît spune. Iar scenariul continua într-un amestec de paradoxuri traditionaliste si zel etnografic, între oglinzi care multiplica imaginea lui nea Mitica – la infinit – prin „relatarea evenimentelor trecutului sau” cu variatiuni ludice dar si „subiecte delicate, sensibile, încarcate de semnificatii, care te înalta, îti aduc un plus de cunoastere, din punct de vedere cultural, pe de-o parte, si constituie totodata, nepretuite lectii de viata.”

Iata, asadar, un timp metafizic suspendat în chimia slovelor pentru ca chiar nea Mitica spune undeva spre finalul cartii de fata „„Timpul trebuie valorificat în favoarea cunoasterii, în fiecare zi trebuie sa învatam câte ceva”, ca într-un ritual tainic, as spune eu.

O stranie complicitate literara functioneaza între acest Dumitru Sinu si autor, cel care-i pune în seama toata cavalcada de suveniruri, intuind întotdeauna în datele realitatii, elementul în care latenta, se afla sugestia literara si simbolul artistic, asa încît circumstantele retinute de acesta în „Exilul românesc la mijloc de secol XX ” sa destainuie motivul admiratiei într-un pasaj ce merita cu prisosinta a fi retinut…

„Ascultându-l pe nea Mitica nu puteai sa ramâi insensibil si sa nu dai timpul înapoi, retraind momentele inocentei, când mama, eterna mama, te tinea la piept, te mângâia si te-nvata de bine, te pregatea ca într-o zi sa poti sa te numesti atât de simplu, OM! Dar pentru el imaginea mamei se stinsese … avea doar trei anisori când mama îi plecase, sus, la ceruri.

„Când ascultam cântecele si poeziile acelea care ne-au facut ziua atât de frumoasa, ma gândeam cu regret ca nu-mi amintesc nici macar imaginea celei ce m-a adus pe lume … Eu nu puteam spune niciodata, ca inginerul Stoicescu, la cei nouazeci si sapte de ani ai sai : Mama nu m-a pedepsit niciodata, dar vocea ei … ah, vocea ei! Si-acum cu drag mi-o amintesc!”

 

Asadar , Octavian Curpas a reusit un nou pariu cu lucrarea de fata, de aceasta data depasind orice previziuni prin însusi golemul textului, elaborat cu ingeniozitate echilibrata si integratoare la diverse nivele/etaje semantice si stilistice. E un fel de Babel românesc în burta caruia intra, ca într-o arca a lui Noe toate „obiectele” realului, amintirile si personajele omologate pîna în prezent prin canonizarea în semnul scriptural. Si-mi mai închipui scriitorul posedînd, cum e stiut, un alt impact cu realul în procesul creativ prin absoluta ipostaza „nimic din ceea ce este scris, nu-mi este strain” astfel încît toate capitolele volumului de fata nefacînd altceva decît sa indice predilectia pentru o anume substanta a continutului situata într-o perspectiva ampla, esentialmente de cunoastere, a personajului central, asumata nicicum altfel decît individual.

 

Prin catharsis-ul lecturii substituit subiectivismului penetrant al autorului, miezul acestei carti muscate de idei staruie cu dreptate în ceea ce se cheama biografie interioara, singura care ofera o cheie adevarata de valorizare a cartii. Procesul narativ implicînd în principal, etape, momente, clipe astrale ale miscarilor sufletesti de sine statatoare si de aici poate si întrebarea: în ce masura cuvintele sculpteaza si ordoneaza lucrurile? Însa prin ludicul gratuit al permutarilor prozatorul Octavian Curpas acorda lui Dumitru Sinu – personajul centralis al volumului în cauza- trecerea prin amintiri, gratie ingeniozitatii punctului de fuga necesar, pornind cumva de la adamicul limbii ca resort universal, subordonînd, în final, totul unei motivatii clare de cunoastere si nostalgie definitiva.

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *