„Absurdul umple lumea.”– Goethe
Din cele mai vechi timpuri fiinta umana a încercat sa comunice trairile sale celor din jur, prin diferite metode devenite o data cu trecerea timpului – arte, precum literatura, muzica, dansul, arta grafica, cinematografia si altele. Tot ce tine de arta se adreseaza sensibilitatii omului – gândirii si sufletului.
Daca în literatura traditionala comicul era distinct de tragic, scriitorii-dramaturgi precum irlandezul Samuel Beckett (1906-1989) si românul Eugen Ionesco (1909-1994) traitori în Franta, nu separa cele doua categorii estetice, îmbinarea lor fiind considerata o caracteristica a omului modern: „Pentru spiritul critic modern, nimic nu poate fi luat pe de-a-ntregul în serios, nimic pe de-a-ntregul în râs”; umorul nostalgic e îmbinat cu un sentiment de durere si înfrângere. Împreunarea tragicului si a comicului, produce momente de tensiune, dezvaluind absurdul naturii umane. Teatrul absurdului promovat de ei îsi avea radacinile în propria lor existenta.
Absurdul este o idee care contrazice gândirea logica si cuprinde elemente, considerate cândva, incompatibile între ele. Rationamentul prin absurd poate fi, pe de o parte, un mod de a argumenta care, ducând o afirmatie pâna la consecintele sale desigur false, duce, în cele din urma, la necesitatea de a respinge acea afirmatie. Primele exemple de metoda a demonstratiei prin reducerea la absurd, au fost facute de Zenon, filozoful grec presocratic. Când reducem la absurd o afirmatie, în primul rând testam limitele logice ale acesteia. Pozitivul acestei metode de rationament prin absurd este ca se poate demonstra adevarul unei judecati, prin falsitatea contrariului ei. Absurditatea conditiei umane nu este o tema noua. Filosofia contemporana a absurdului, dezvoltând aceasta acceptiune a sa, este ultima expresie a crizei antirationaliste care de mai bine de un secol framânta gândirea filosofica.
Scriitori, eseisti, poeti din ultimele decenii ai veacului trecut au proclamat falimentul ratiunii. În opinia lor ratiunea pura nu poate sa oglindeasca viata. Si astfel a aparut tendinta irationalista romantica care atesta numeroase corespondente între literatura absurdului si vechiul romantism. Miguel Unamuno, eseist, nuvelist, poet , dramaturg si filozof spaniol (1864-1936), declara: „Eu nu accept ratiunea, eu ma revolt împotriva ei, caci tot ce este vital e antirational”. Romantismul a exaltat, împotriva ratiunii. Se neaga existenta adevarului general valabil, fiecare având dreptul si chiar datoria de a-si proclama „adevarul” sau, sub forma unor mesaje particulare, infirmând astfel (ce eroare!) adevarul unic. Caci, pentru acesti irationalisti, ratiunea universala pierzându-si unitatea, fiecare are dreptul de a propune propriul adevar ca un limbaj de sine statator, conformându-se unor postulate proprii. Astfel în diferite arte au aparut simbolurile, miturile, tehnica aluziva.
Dar, irationalismul nu priveste doar imposibilitatea penetrarii rationale a universului si existentei, ci ofera o interpretare metafizica a realitatii. El nu constata doar limitele ratiunii ci, în intimitatea lucrurilor descopera o rezistenta la explicarea rationala a realului. Filozofi ca Schopenhauer (filozoful vointei), Nietzsche (filozoful supraomului), Bergson (filozoful constiintei) si altii au dezvoltat aceasta tema. Gânditori-scriitori au manifestat o neîncredere în adevarul rational general valabil si au atacat însasi ideea universului rational. O lume în esenta irationala, respingând încercarile de patrundere ale cugetarii umane, acesta a fost punctul de plecare teoretic al absurdului. Mult timp s-a crezut ca este posibila rationalizarea raportului dintre om si lume, dintre om si oameni, dintre om si el însusi. S-a crezut în puterea ratiunii, dupa exemplul structurii rationale a universului. Tot ce era real, se considera a fi si rational. Au venit irationalistii cu ideile lor, scriitorii absurdului care au negat aceasta rationalitate a lumii. Ratiunea fiind inutila, s-a reliefat suferinta dezacordului cu lumea si care a caracterizat mentalitatea absurda. Multi au început sa creada în absurditate si ideea absurdului si-a facut drum în constiinta contemporana. Andrei Malraux totusi atragea atentia: „Poti trai acceptând absurdul, dar nu poti trai în absurd”. În ideea absurdului raporturile afective sunt pasagere sau iluzorii, comunicarea reala este imposibila, familia si societatea oprima individul.
Lupta continua a omului cu lumea în care traieste, care-l sufoca, îl comprima pana în punctul în care nu mai poate stabili identitatea cu sinele, a constituit o preocupare a unor scriitori din ultimele veacuri, continuata de dramaturgi. Astfel absurdul a reprezentat fenomenul teatral cel mai important al secolului XX.La mijlocul secolului, scena pariziana, de exemplu, prezenta piesele românului Eugen Ionesco care traia pe atunci dilematic, paradoxal „sfâsiat între oroarea de a trai si oroarea de a muri”, ideea absurda a sfârsitului vietii îngrozindu-l.Personajele lui Eugen Ionesco pivoteaza între singuratate, cuplu, familie, prietenie, societate – pentru a-si face propria existenta „mai putin insuportabila”. În Regele nu moare Ionesco exprima: „Am sa mor când am sa vreau eu, sunt Rege, eu hotarasc”.
În Scaunele – piesa care m-a impresionat, m-a amuzat, m-a pus pe gânduri – clovneriile, efectul de scena, jocurile de cuvinte, inocenta si non-sensul de limbaj provoaca ilaritate si creeaza revelatii, poate chiar o revolta în suflet, dincolo de absurdul care poate îngenunchea fiinta umana. Îmbinând cuvântul cu jocul scenic,piesa dezvaluie clar intentia autorului de a îmbratisa teoria absurdului, dar el este patruns si de romantismul traditional. Spre exemplificare voi reda un fragment al piesei:
Batrâna: Hai, spune-mi poveste, stii tu, povestea aia: Atunci am râs…
Batrânul: Iarasi… M-am saturat…Atunci am râs? tot asta. Îmi ceri mereu acelasi lucru!… „Atunci am râs…” Ce plictiseala…De saptezeci si cinci de ani de când suntem casatoriti, în fiecare seara, dar absolut în fiecare seara, ma pui sa-ti spun aceeasi poveste, sa imit aceleasi persoane, aceleasi luni… tot aia si tot aia…hai mai bine sa vorbim despre altceva…
Batrâna: Puiule, eu nu ma plictisesc deloc, e viata ta…Pentru mine viata ta e pasionanta.
Batrânul: O stii pe dinafara.
Batrâna: Dar uit imediat totul…În fiecare seara sufletul meu e proaspat…Da, Puiule, de asta iau purgative … pentru tine, Puisor, în fiecare seara sunt ca noua…Hai, începe, te rog.
Batrânul: Cum vrei tu.
Batrâna: Da-i drumu, spune povestea… E si povestea mea, ce-i al tau e si al meu…„Atunci am râs! ”
Batrânul: „Atunci am râs!”…cacareaza mea!
Batrâna: „Atunci am râs”…Puisorul meu!
Batrânul: Nu, Semiramida mea, cacareaza mea, Tu nu esti mamica mea…sunt orfan, orfelin, cine o sa aiba grija de mine?
Batrâna: Sunt aici, Puiule!
Între comic-tragicul dialog al celor doi soti, atât de absurd, atât de irational, nu poti sa nu reflectezi asupra sentimentului de teama în fata inevitabilei vaduvii – o absenta nedorita si temuta, absurda, inevitabila a vietii. Si nu poti sa nu reflectezi la raspunsul lui Ionesco când a fost întrebat de ce scaunele trebuie sa ramâna goale pe scena: „Goale fiindca nu este nimeni. Lumea nu exista cu adevarat, tema piesei a fost neantul, nu esecul. Absenta totala: scaune cu nimeni. Lumea nu este, pentru ca nu va mai fi, totul moare.”
Absurdul comunica la toate nivelurile, nu doar verbal, ci si para-verbal sau non-verbal. În acest sens trebuie sa întelegem spectacolul de astazi vazut, 12 iulie a acestui an 2014 „Ballet Preljocaj”, inclus în programul Festivalului de Dans American care se desfasoara anual, în lunile iunie-iulie, pe scena celor doua teatre: Performing Arts Center (Centrul de Arte performante) si Reynolds Industries Theater – Duke University (Teatrul Industriilor Reynolds – Universitatea Duke) din orasul Durham, Carolina de Nord si despre care voi vorbi în continuare.
Compania Preljocaj a fost creata în 1984 si a devenit Centrul National de Coregrafie din Champigny-sur-Marne si Val-de-Marne – Franta, în 1989. În 1996, baletul a fost primit la Cité du Livre de la Aix-en-Provence si a devenit Ballet Preljocaj.
Un spectacol de o ora si 45 de minute fara pauza. Coregrafia îi apartine francezului Angelin Preljocaj, ale carui creatii au fost introduse si în repertoriul altor companii cu alti dansatori, în continuare primind cereri pentru alte noi piese în lucru. A avut cereri din partea New York City Ballet, Staatsoper din Berlin, si Opera de Balet din Paris.
Programul a fost compus din trei parti legate: Miscari goale (partile I, II si III) dans creat în 2014; Miscari goale (partile I si II) creat în 2007; Miscari goale (partea I), creat în 2004.
„Miscari goale” este compus din actiuni si miscari inspirate de cuvintele si fonemele citite de John Cage la Teatrul Liric din Milano, înregistrate în direct în decembrie 1977. Efectul miscarilor – cel de înstrainare, de dezintegrare a miscarii si de un nou mod de frazare coregrafic – are prioritate fata de semnificatia si esenta lor. Prin aceste mijloace dansul are legatura cu textul autorului american Henry David Thoreau, care a fost punctul de plecare a lui John Cage. Angelin Preljocaj a folosit înregistrarea „live” a piesei, în care râsul si aplauzele multimii milaneze sunt lipsit de valoare, se repeta obsesiv, îngrijorator de absurd, demonstrând „nimicul” sau „micimea” vietii noastre, absurdul ei, noncomunicarea în societate, dar coregraful are talentul pentru a o face accesibila, prin dans, interiorului nostru sufletesc.
John Cage (1912-1992) a fost compozitor, teoretician, scriitor si artist plastic american, considerat unul dintre cei mai importanti compozitori al secolului XX. El a compus muzica pentru dansuri si a predat un curs despre „acompaniamente muzicale de exprimare ritmica”, în momentul când a început sa experimenteze sunetele cu instrumente neortodoxe, cum ar fi articole de uz casnic, foi de metal etc., deci prin lovirea diverselor obiecte non-muzicale spunând ca „totul în lume are un spirit care poate fi eliberat prin sunetele sale”. A încercat sa schimbe pâna si sunetul pianului cu anumite suruburi, piulite, saibe etc.), pe care le introducea între corzile pianului, la o anumita distanta, acestea generând o sonoritate diversa, asemanatoare unor instrumente de percutie. Mai târziu, muzica lui Cage s-a orientat spre dans.
Spectacolul Companiei Preljocaj a cuprins în premiera partea a III-a pentru acest Festival si în premiera toate cele trei parti efectuate împreuna într-un singur program. Dansul a fost executat de patru minunati dansatori, conform programului numele lor fiind: Virginie Caussin, Yurié Tsugawa, Fabrizio Clemente si Baptiste Coissieu.
Într-un interviu în limba franceza, Angelin Preljocaj a declarat: „Oamenii cred ca lumile de dans contemporan si de balet sunt foarte diferite, dar nu este la fel de mare diferenta între Baletul Operei din Paris si New York City Ballet. Fiecare companie are ADN-ul sau propriu si este mult mai interesant pentru mine sa se înteleaga ceea ce este si a surprinde, decât de a impune un anumit stil propriu dansatorilor. Ce se întâmpla între noi, este o hibridizare si este ceea ce conteaza”. Cu alta ocazie a spus ca „oamenii întotdeauna vor sa stie de unde provine inspiratia, dar, în cele din urma, acestea sunt cai delicate, sensibile. Crearea unei piese este, pentru mine, mult legata de intuitie. Stilul meu se modifica datorita acestor dansatori. Împreuna cream ceva care nu poate fi explicat într-adevar”.
Un jurnalist englez a afirmat ca „Preljocaj este un coregraf inteligent, superb la provocarea unei corporalitati crude, fara inhibitii”.
Coregrafia lui este senzuala, expresiv-dramatica, curajoasa, gesturile aspre ale gimnasticii alternând cu miscarile calme ale baletului clasic.
Spectacolul, dupa parerea mea, a plictisit o parte din spectatori, sonoritatea i-a enervat pe altii, si i-a satisfacut pe cei mai multi, care au putut sa-i înteleaga mesajul – absurdul vietii pe care o traim.
Vavila Popovici – Carolina de Nord
