„Creion” de Corina Petrescu, un univers poetic sub semnul armoniei



Motto: „lacrima/ unui vis/ si/ visul/ unei lacrimi.” („Poezie”)

 „Poezia mi-a fost un tovaras de drum care m-a însotit din primii ani de viata, un prieten foarte drag fara de care existenta nu ar fi atât de frumoasa si nici atât de complicata” spune poeta Cornelia Balan Pop, cunoscuta sub pseudonimul literar Corina Petrescu. „Dar, ce este si ce înseamna poezia pentru mine ? Am definit-o, aproape involuntar, în câteva dintre versurile mele. Poezia este una dintre rarele posibilitati de a pastra clipa, ba chiar de a o reinventa. Este o unitate infima, o monada. Este analiza de sânge la zi. Este refugiu si binecuvântare si blestem. Este strigat de bucurie si hohot de plâns. Este apa si foc. Este perla din scoica de mare. Un ciob de oglinda. Este speranta si regret. E deznadejde si bucurie si lacrimi si vis. E viata în viata. E viata si moarte. E chin si izbânda. E clipire de gene. E val, furtuna si raza de soare”, afirma aceasta.

Premiul I la Festivalul International „Lucian Blaga”

Copil unic, Cornelia Balan Pop a crescut într-o familie formata din oameni cu mare atractie fata de muzica, poezie, dans, o familie cu un imens respect pentru arta, pentru frumos. Acasa a auzit rostindu-se multe versuri – de exemplu, în timp ce gatea sau spala, mama îi recita din poemele lui George Cosbuc. Tatal, ofiter de profesie, un om deosebit, foarte disciplinat în tot ceea ce facea si foarte sever, a educat-o în stil spartan. Desi nu a laduat-o niciodata, se mândrea cu fiecare realizare a ei, oricât de mica. Tot el a fost si cel dintâi cititor al versurilor viitoarei poete, versuri compuse în primii ani de scoala. Înainte de ea, nimeni din familie nu mai scrisese poezie, de aceea Cornelia Balan Pop nu a visat niciodata sa ajunga poeta si mai mult, o poeta cunoscuta, ci doar sa urmeze o cariera în învatamânt. Licentiata a Facultatii de Filologie la Universitatea Babes Bolyai din Cluj-Napoca, ea sustine ca poezia a însotit-o în multe momente din viata, dar nu s-a impus în aceeasi masura ca si îndeletnicirea de profesor, din care si-a faurit un adevarat crez.

Cornelia Balan Pop scrie de dragul de a scrie si traieste cu certitudinea ca versurile sale se adreseaza în mare parte cititorului de rând si mai apoi criticului (contemporan), de aceea si-ar dori ca stihurile sa-i fie lecturate de cât mai multa lume. „În ceea ce priveste contributia mea la dezvoltarea poeziei românesti, daca ar fi sa cern, as îndrazni sa spun ca am câteva texte frumoase în vers clasic, câteva acrostihuri, câteva texte umoristice si câteva creatii mai scurte, pseudo-haiku-uri care au prins la cititori. Impresiile acestora si ale câtorva critici literari, precum si promtitudinea cu care am primit semnale pozitive din partea cititorului obisnuit si din partea specialistilor, din partea redactorilor de reviste literare, m-au convins ca poezia aceasta ar putea avea un rol pozitiv în contextul poeziei românesti”, spune poeta.

De curând, Cornelia Balan Pop a obtinut locul întâi la Festivalul International „Lucian Blaga”, de la Alba Iulia, unde a participat cu ciclul „Creion” din cartea cu acelasi nume. Poeta s-a nascut pe 10 martie 1955, la Dej, în judetul Cluj.

A traduce si a scrie poezie

„Cornelia Balan Pop s-a afirmat mai întâi ca traducatoare de poezie din si în limba franceza, mai nou si din maghiara, semnatura ei regasindu-se în “Poesis”, “Nord Literar” si “Citadela”, „Tribuna noastra” (Canada), „Agora literara”. A tradus poezie, nuvela, roman, texte filozofice, etc.”, spune Ioan Nistor în prefata la volumul „Creion”, cea mai recenta creatie a autoarei. „Lista “tradusilor””, continua acesta „este remarcabila (autori din Franta, Canada, SUA, Belgia, Ungaria, România: Yves Broussard, Jean-Max Tixier, Jacques Lovichi, Dominique Sorrente, Fernando Pessoa, Marcel Moreau, Denis Emorine, Philippe Jaccottet, Marie-Christine Masset, Daniel Leuwers, Jean Pierre Védrines, Bernard Mazo, Marise Rossi, Edmond Jabès, Alain Grandbois, Gérard Bayo, Charles Beausoleil, François Charron, Alexandre Voisard, François Dumont, Albert Roseau, Pierre Reverdy, Georges Henein, Dominique Grandmond, Alain Suied, Richard Rognet, Thierry Dimanche, José Gabriel Valdivia, Andrea Moorhead, Waldermar Deona, Henri Meschonnic, François Ewald, André Hughetto, Anne Hébert, Antoine Tudal, Arnault, Gérard Blua, Eugène Guillevic, Léo Lubéit, Thierry Herbin, Patricia Holz, Serge Bec, Yves Vicciani, Paulina Popa, Lucian Blaga, George Bacovia, Nichita Stanescu, Felician Pop, Aurel Pop, Ion Bala, Gaal Aron) si s-a concretizat în doua aparitii editoriale: „Un creion pentru curcubeu” de Dominique Sorrente (Editura Princeps Edit, Iasi, 2008) si versiunea în franceza a volumului „Scrisori catre onia snaider” de Paulina Popa (Editura Paula, Deva, 2006)”.

Ca autoare, Corina Petrescu debuteaza în 2001, cu volumul de versuri “Pentru ca tu existi” , aparut la editura „Timpul”, Resita. Au urmat antologiile colective: «Cuvinte din Nord, I», editura „Solstitiu”, Satu Mare, 2003, «Cuvinte din Nord, II», aparute în 2004 la aceeasi editura si «Ce enigmatica esti, femeie! », editura „3D”, Drobeta-Turnu Severin, 2008. Volumul «Creion» a vazut lumina tiparului în anul 2009, la editura „Citadela”, Satu Mare, având lansarea la Centrul de Creatie din aceeasi urbe.

”Creion”

Vorbind despre volumul „Creion”, poeta spune: „”Creion” este prima mea carte scrisa în stil modern. Versurile din acest ciclu sunt, dupa parerea multora, niste pseudohaiku-uri. Nu a fost în intentia mea sa folosesc aceasta forma literara care pare foarte simpla, desi în realitate nu e deloc asa. Dar pentru mine, creatia literara este o idee de moment, pe care o transcriu pe hârtie. Rar revin asupra textului, pentru ca nu cred ca as putea modifica ceva atunci când acel „fulger” a trecut. Si nu îmi impun o anumita structura si nici o anumita forma, decât în acrostihuri.”

„Creion” include mai multe cicluri: „Apartenenta”, „Monade”, „Creion”, „Poveri de zapada”, „Spatiul scrierii: albul paginii mele”, precum si poeme de sine statoare. Facând referire la temele si motivele din volumul „Creion”, Ioan Nistor spunea ca acestea „sunt din sfera omenescului din noi. Voi pomeni doar câteva: singuratatea, durerea, aspiratia. Registrele dominante apartin liricii intimiste, altele se combina în acelasi poem, cum se întâmpla cu satira si duiosia.”

„Ars poetica”

„Am gustat întotdeauna poezia profunda, textele care îti spun ceva si care au darul de a te opri pentru o clipa în loc, acelea cu care ramâi în gând si dupa ce ai închis cartea si dupa ce o pui în biblioteca, aceea la care revii dupa câteva saptamâni, luni, chiar ani.” În lumina acestor gânduri, autoarea traseaza în „Ars poetica”, principalele linii ale liricii sale – o lirica moderna, în care zapezile aduc nota de mister si vorbesc despre un univers poetic prin excelenta subiectiv. Eul liric este clar definit, iar evocarea anotimpurilor sugereaza intrarea în universalitate si dorinta de a atinge prin scris, perfectiunea. „Zapezile acestea/ Ning întotdeauna/ În chip poetic./ Nu ramâne decât/ Sa trec puntea/ Anotimpurilor/ Si sa le deznod.”

„O sansa pentru poezie

” se remarca prin totala transparenta, prin concentrare, prin spiritualitate. Ramânem în cotidian, în lumea obisnuita, conditia poetului fiind redata simplu, prin starea de a izbuti libertatea si de a depasi obstacolele. „Si daca scrii/ Si daca ai curajul/ Sa intri-n prapastie/ Cu capul înainte/ Si daca poti întinde mâna/ Celui ce-ti striga:/ „Mai scrie acum!”/ Si daca tâsnesti/ Izbutind libertatea/ (O alta efemera prapastie)/ Atunci/ Propriul tau vertij poate deveni/ O sansa pentru cuvânt.”

„Poezia dospeste undeva, în sufletul meu.

În viziunea Corinei Petrescu, poezia este ”latenta sinucidere/ în timp;/ cap plecat pe/ propriul umar,/ bolovan atârnând/ de funia sinucigasului…/ descatusare…/ dureroasa povara;/ duminica uneori;/ fântâna a singuratatii,/ gând spre ceea ce ar fi putut fi,/ rar de tot,/ o zi de mâine;/ cer albastru de adânc,/ poarta/ spre neuitare,/ spre libertatea/ de a împiedica timpul sa curga/ cu nonsalanta/ unui fulg de nea/ ratacit/ si/ fara rost” („Poezia”). Prin marea putere de abstractizare de care da dovada, stilul Corinei Petrescu aminteste de cel al lui Nichita Stanescu si Ion Barbu. Iata o definitie a poeziei, în viziunea celui dintîi: „…poezia nu este lacrima/ ea este insusi plansul,/ plansul unui ochi neinventat,/ lacrima ochiului/ celui care trebuie sa fie frumos,/ lacrima celui care trebuie sa fie fericit.”

Firul comun al stihurilor Corinei Petrescu si ale lui Nichita Stanescu este marcat de acelasi dramatism al afirmatiilor, ce tine de realism, de aceeasi complexitate a trairilor. “Poezia e dor dupa ziua de ieri si spaima fata de ziua de mâine”, afirma poeta. „Este clipa încremenita în timp sau zbor cu iuteala de fulger. E imposibil si posibil. Este bir. Si dar. Si ofranda. Este ura si capcana a pasiunii. E dimineata si noapte. E regasire si ratacire. Este cântec si piatra. Si înca ceva: cel mai important în poezie este ca ea sa nu se identifice cu o bariera între creator si cititor, ci sa fie o punte de legatura între oameni. Nu îmi aleg temele si, în general, nu scriu. Poezia se scrie în mintea mea aproape singura si dospeste undeva, în sufletul meu”, marturiseste aceasta.

Între „Impas” si „Destin”

„Am certitudinea ca as fi putut face mult mai mult(e) în viata. E adevarat ce se spune ca niciodata nu e prea târziu. Uneori e doar…imposibil! Când ajungi la acest adevar al trecerii, când realizezi ca eternitatea nu tine de semantica vietii, când îti dai seama ca ai fi putut începe atâtea si atâtea drumuri si ca nu ai apucat sa o faci, nu te simti prea confortabil. Si e foarte greu sa recunosti ca la greu, de cele mai multe ori, ramâi singur”, declara Corina Petrescu. În acest sens, poemul „Impas” se detaseaza prin nota nostalgica, dând impresia de mister, de „spirit întemnitat în lucruri”, cum spune Nichita Stanescu. Si aceasta pentru ca în viziunea poetei, fiecare început este identic cu un altul, astfel ca viata este vazuta ca spatiu închis, ca închisoare, motiv consacrat în literatura contemporana de Dostoievski, în romanul „Crima si pedeapsa”: „O noua pagina/ o noua zi/ ale carei culori/ inevitabil/ ar trebui schimbate…/ O noua zi/ la fel de/ veche…”

Asemenea lui Nichita Stanescu, Corina Petrescu pune un foarte mare accent, în versurile sale, pe vizual. În poezia „Destin” de exemplu, imaginea clepsidrelor „uitate în nemiscare;/ sticle/ în care/ nisipul/ curge numai/ o/ singura/ data/ si numai/ într-un/ singur/ sens” aminteste de picturile lui Salvador Dali. Poeta întelege, la fel ca si Nichita Stanescu, în „Cu o usoara nostalgie”, zadarnicia luptei cu timpul. Clepsiderele Corinei Petrescu sunt la acesta clipe „mari ca niste lacuri/ de câmpie/ … Ora îsi punea o coroana de nori, liliachie.” Dincolo de tenta trista, însa nu dramatica, specifica ambelor poezii, finalul, desi identic ca forma – o interogatie retorica – difera ca mesaj. Daca Nichita Stanescu spune: „Ti-aduci aminte suflete de-atunci, tu, gândule ?”, ceea ce denota neputinta si regret, Corina Petrescu are intuitia întoarcerii spre Divinitate, singura în masura sa gaseasca o solutie la orice neliniste si durere: „Unde e mâna/ Ta, Doamne,/ sa le mai întorci/ din când în când/ aceste uitate/ si totusi,/ cât de însemnate/ clepsidre?”

„Cântec si ruga fierbinte”

În „Nimicnicie”, poeta se afla „în cautarea nepretuitei chei/ a izbavirii”, a acelei pietre filosofale din poemul „Cu o usoara nostalgie” al lui Nichita Stanescu. Dezamagirea, tristetea, durerea, amaraciunea culmineaza „într-o disperare fatalista”. „Înspre amurg,/ viata,/ continuu balans/ între bine si nebine,/ se uita în piata de vechituri/ dupa un toiag/ în care sa-si alinte anii în plus/ într-o disperare fatalista.” În „Sens interzis”, imaginea este de-a dreptul socanta – „Pustiul din mine/ nimeni nu stie cu exactitate/ când a venit si când a plecat” – sugerând drama creatorului, a omului neînteles, sfârtecat de framântari interioare, dornic de a cunoaste absolutul, dar neputincios în fata vietii. Despre aceeasi însingurare, despre cautari, despre setea de cunoastere si imposibilitatea împlinirii, Corina Petrescu discuta pe larg, în poemul „Geografia existentei”. „În haine de calatorie/ alergam mereu/ în cautarea luminii de la/ capatul unui tunel/ inexistent./ Parere,/ iluzie,/ dorinta,/ tarâm/ spre care/ nu ne putem împiedica/ sa ne îndreptam din ziua în care s-a auzit/ primul strigat./ Atractie fatala/ spre un spatiu/ neconventional./ Cântec si ruga fierbinte/ în aceleasi/ haine de calatorie/ pe care le purtam neîncetat/ de la rasarit spre apus./ Doua lumânari dantelate/ si, dincolo de stele,/ o singura stea,/ doar una.”

 

„Apus de soare în oglinda fântânii”

 

Odata cu poezia naturii, Corina Petrescu ne invita sa patrundem într-un nou univers, romantic prin esenta, în care elementele cosmice si terestre se afla într-o perfecta armonie. În „Instantaneu”, antiteza dintre imaginile calme din debutul poemului, menite sa sugereze vesnicia naturii, si versul final evoca din nou, nelinistea, anxietatea, imposibilitatea de a accepta stereotipiile. „Stele galbene/ se odihnesc pe umarul noptii,/ frunze sfioase întârziate în muguri,/ fluture în petale de magnolia,/ apus de soare în oglinda fântânii,/ vaietul marii tânjind dimineti,/ o muzica rebela învaluie totul.”

Referindu-se la volumul „Creion”, Ioan Nistor spunea: „Corina Petrescu ne supune acum atentiei un nou volum, pe care si-l intituleaza arghezian „Creion”, în care autoarea în cea mai mare parte îsi ia ragazul de a zabovi gratios lânga imagini, spre a le surprinde poeticitatea.” Un exemplu elocvent de poetica în imagini este si „Trecere”. „Numai nuferi albi/ miscându-se/ ireversibil/ în oglinda timpului.” Cadrul este feeric, senin, paradisiac, de basm, iar detaliile sunt precise. În „Primavara” – „vânt/ zburând/ printre papadii” – sau în „Melc” – „roua/ sclipind/ în dimineti/ si dâre” – ori în „Mai” – „ninge cu papadii/ lumina/ si ti-e bine/ ai oprit pentru putin/ timpul în loc” –descrierile sunt estetice, în nuante luminoase, elevate, rafinate si subtile.

„Frunza cânta singura”

În poezia erotica, autoarea „refuza extremismul verbal al unui erotism contaminat de bolile vulgului, resimtindu-l ca trecator, superficial si capabil sa degradeze fiinta. Devenirea fiintei presupune si rafinamentul artei de a iubi, sentimentul acesta, asezat inclusiv sub razele spiritului, nu doar sub cele ale carnalului, înalta fiinta. Un poem cârpit cu slove desucheate, pare sa ne spuna poeta, ar suna ca o repriza de manele într-o catedrala. Ca atare, în ogorul poemului ea nu admite expresia buruienoasa pe care o taie pâna curge sânge. Chiar daca, în plan artistic, libertatea nelimitata e calea, contând doar textul, mai putin morala si moralitatea viziunii”, scrie Ioan Nistor.

Stihurile de dragoste ale Corinei Petrescu au la baza sugestia. Evitând referirile directe, aceasta dispune de capacitatea de a reda prin instantanee, o iubire marcata întotdeauna, de durerea despartirii. „Frunza cânta/ singura/ fara tine/ si/ fara vânt.” („Minune”) Autoarea nu traieste acea dragoste ce sta sub semnul casatoriei si implicit, al statorniciei. Erotismul Corinei Petrescu include deceptia si dezamagirea ca aspecte ce tin de normalitatea relatiei barbat-femeie. Chiar daca îsi doreste sa experimenteze statornicia, poeta întelege ca singuratatea si dorul ramân un dat pentru ea. În „Dor” – „Neatins buchet/ de liliac/ în nopti de/ septembrie” – si în „Înca dor” – „Ai batut/ la porti/ si erau/ ale singuratatii” – aceasta accepta cu o întelepciune resemnata înfrângerea în iubire, redând prin elemente din natura ce dau impresia de tablou, propriile trairi interioare.

Dragostea nu este o imagine luminoasa în poemele Corinei Petrescu. Fidelitatea este o trasatura proprie doar poetei, care tânjeste sa se întoarca si sa retraiasca momentele fericite, ce se dovedesc a fi acum, hrana pentru gând si suflet. Prezenta apei, a elementului fluid denota, la fel ca si natura, starea sufleteasca a autoarei, iar senzatia de sete coplesitoare sugereaza ideea de gol interior, de singuratate. „Mi-e sete uneori,/ o sete navalnica,/ nebuna,/ si atunci/ ma întorc sa mai sorb o data/ minunea/ din causul palmelor tale/ am baut cândva/ si-mi este dor/ sa fac din apa/ Fântâna/ în care doi banuti,/ zbor de porumbei,/ îi amintesc apei sa cânte.” („Daca”)

„Vers”

„Autoarea volumului „Creion” are credinta ca adauga un pilon liric la echilibrul lumii”, afirma Ioan Nistor. „Dupa numeroase tsunami ale urâtului”, completeaza acesta, „o astfel de infuzie este bine venita. Volumul se impune prin febrilitatea cautarii unui timbru dezinvolt, autoarea captându-si izvoarele de pe versantul realului, îsi aduna discret materialul de inspiratie în albia unui torent. Inspirate, cu originale si memorabile expresii, suntem încrezatori ca poeziei pe care o scrie Corina Petrescu i se va distinge tot mai clar rasunetul viguros, distinct, prin adaugarea unor noi “creioane””. Pâna la aparitia acestora, nu ne ramâne decât sa mai lecturam cu aceeasi bucurie estetica, un „Vers”: „Numai îngerii/ au învatat/ sa zboare/ înainte chiar/ de a fi fost/ îngeri.”

Impartaseste

Octavian Dumitru Curpas a etichetat acest articol cu: , , , ,

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

 

Cele mai comentate