Daca a existat ceva care si-a pus amprenta asupra vietii lui Dumitru Sinu, protagonist al unor scene de viata inedite dupa trecerea granitelor de stat ale României, atunci se poate afirma, fara doar si poate, ca evreii pe care i-a cunoscut de-a lungul vremii au avut un rol covârsitor în ascensiunea sa spre o viata prospera.
„Doamna, puteti sa beti din gamela mea”
„Pe când ne aflam în lagarul din Iugoslavia – îsi începe istorisirea nea Mitica – în aceeasi încapere cu cei din grupul de români din care faceam si eu parte, erau mai multe persoane de ambele sexe, cu paturile destul de apropiate ca sa se poata auzi în linistea noptii soaptele vecinilor”. Fusese una dintre lungile nopti petrecute în lagarul sârbesc, în care, dinspre paturile de refugiati români care se aflau în apropierea sa, nea Mitica a auzit o discutie între doi soti de curând sositi acolo: Bine, mai Alecule, acum am mâncat, dar mie mi-e asa de sete, de numa’! Dar de unde sa-ti aduc eu apa acum?- a întrebat-o sotul, pentru ca nu stia unde era fântâna si mai era si noapte, iar ei nu cunosteau mai nimic din regulile casei…
Nea Mitica, la vremea aceea tânar cu suflet mare si de felul lui saritor atunci când era nevoie – doar crescuse în spiritul unei familii de ardeleni cinstiti si cu frica de Dumnezeu – auzind conversatia, s-a apropiat de dânsii oferindu-se sa le dea o mâna de ajutor: „Doamna, va aduc eu apa! Dar va trebui sa beti din gamela mea…” Si asa a facut! Vesela folosita în lagar semana cu cea din unitatile noastre militare, locul farfuriei de supa fiind tinut de gamela. Era o noapte întunecata si drumul spre fântâna era plin de noroi, dar nu era o problema, Mitica al nostru avea cizme!
În dimineata urmatoare, cei doi i-au multumit pentru gestul pe care-l facuse cu o seara în urma si au intrat în vorba. Era o familie de intelectuali, mult mai în vârsta decât Mitica, domnul fiind român, iar doamna evreica: Alexandru si Sonia Bunescu. S-au împrietenit de îndata si prieteni au ramas o viata!
„Du-te la Paris, îti platesc eu biletul”
Domnul Bunescu se nascuse în Alexandria în anul 1895. Student al Scolii Nationale de Constructii Drumuri si Poduri în timpul primului razboi mondial, fusese transferat la Scoala Superioara de Artilerie. A întrerupt pentru o perioada studiile primei facultati, continuându-le dupa razboi. Inteligent si devotat idealurilor poporului român, Alexandru Bunescu s-a remarcat atât în timpul primei conflagratii cât si dupa, pe când lucra la Institutul Geografic al Armatei, iar în 1925 a fost avansat la gradul de capitan. Dupa terminarea studiilor civile în 1920 si apoi în perioada interbelica, Bunescu s-a afirmat pe plan profesional, înregistrând succese remarcabile. Pe lânga faptul ca a ajuns proprietarul unei fabrici, a intrat si în structurile statului si a ocupat mai multe functii importante: Director la „Monitorul Oficial” si la patru tipografii guvernamentale, membru în Consiliul director al mai multor institutii guvernamentale printre care si la Serviciile Române de Posta, Telegraf si Telefon. Ajunge chiar secretar – asistent în Ministerul Lucrarilor Publice si al Comunicatiilor. În 1940 este silit sa demisioneze din toate functiile guvernamentale de catre guvernul fascist de atunci, datorita nationalitatii sotiei lui, pentru ca doamna Bunescu era evreica.
Se relanseaza în ingineria constructiilor si devine membru activ al Partidului National Taranesc al lui Maniu în 1940; ulterior face parte din Comitetul Executiv al partidului si este numit subsecretar de stat în guvernul Generalului Radescu.
Comunistii îl aresteaza în 1947 si dupa eliberare, în perioada august 1947 – octombrie1948 se ascunde, fiindu-i teama, iar apoi hotaraste împreuna cu sotia lui sa paraseasca România plecând spre Israel, via Iugoslavia.
Acesta era în linii mari, trecutul omului pe care nea Mitica îl cunoscuse, împreuna cu sotia sa, în lagarul iugoslav. Destinul a facut ca în anii ce au urmat, nea Mitica sa-i reîntâlneasca. Familiei Bunescu nu i-a placut în Israel si a plecat de-acolo în Franta, iar dupa doi ani, cei doi soti au trecut Atlanticul si s-au stabilit la New York.
Amintirile despre familia Bunescu au fost asezate cu grija în tainitele sufletului sau, deoarece întotdeauna i-a simtit aproape pe Alexandru si Sonia: „Eram la Paris si lucram într-un restaurant, spalam vase; doamna Bunescu îmi aducea ciorapi spunându-mi: Aici ai nevoie de ciorapi, stai mult în picioare si transpiri! Erau niste oameni minunati!”
În Franta, Alexandru Bunescu îsi confirma din nou capacitatea de lider, ajungând la un moment dat vicepresedinte al Grupului pentru Europa Unita; el tinea în permanenta legatura cu guvernul francez, prezentându-i informatii despre adevarata situatie din România acelor vremuri.
De la Paris, familia Bunescu a plecat în Statele Unite, la New York iar nea Mitica s-a îndreptat spre Canada, stabilindu-se în provincia Quebec, la Montreal. Au pastrat tot timpul legatura si peste câtiva ani i-a vizitat la New York, unde Bunescu a lucrat la diverse firme de consultanta în constructii. În acelasi timp a fost un înflacarat luptator împotriva comunismului, colaborând cu mai multe posturi de radio anticomuniste, cum ar fi Europa libera si Vocea Americii. A avut o activitate deosebita si a ocupat numai functii de conducere în diverse comitete si asociatii ale românilor din diaspora.
Nea Mitica mi-a vorbit cu mare admiratie despre acesti oameni: pe de-o parte mi-l descria pe omul, profesionistul si nu în ultimul rând pe românul Alexandru Bunescu, iar pe de alta, nu uita sa aminteasca mereu bunatatea de nedescris si grija ce i-a purtat-o Sonia Bunescu.
Întotdeauna întâlnirile lor, în vizitele pe care le facea la New York, erau pline de farmec si de caldura. Ore în sir stateau si povesteau, amintindu-si de zilele traite împreuna în lagarul din Iugoslavia si apoi în Italia sau Franta. Toti trei rememorau momentele petrecute în Franta, la Paris, iar nea Mitica era marcat cel mai tare de dorul acelor vremuri. Doamna Bunescu, impresionata de dorinta lui de-a revedea Franta, i-a spus, într-o zi, fara nici o ezitare: Du-te la Paris! Îti platesc eu biletul de avion. Si i l-a platit!
„Acesti oameni m-au ajutat enorm!” – a continuat nea Mitica, afirmând cu toata convingerea: „Astia sunt evreii, ei nu uita o binefacere; pe de alta parte, ce te costa sa faci un bine dezinteresat?”
„Daca ma tai la un deget, din mine curge sânge rosu, galben si albastru”
Pe când Dumitru Sinu era la Montreal, nu stiu cum s-a întâmplat, dar si acolo a avut parte de prieteni si cunostinte – evrei de care-si amintea si acum perfect. Înseamna ca momentele traite în preajma acestora au ramas bine întiparite în mintea sa ascutita si mult i-au folosit învatamintele lor! As putea spune ca în multe din actiunile sale i-au folosit drept model, pentru ca avea o admiratie deosebita pentru spiritul lor întreprinzator, pentru inteligenta lor sclipitoare, pentru agilitatea de care dadeau dovada, în tot ce-au cladit de-a lungul istoriei lor zbuciumate.
„Domnul Altaras si domnul Trotusan erau doi evrei români care lucrau la Montreal, la curatat zapada. Erau niste persoane deosebite: De-l întrebai pe domnul Trotusan daca este român, acesta raspundea fara sa stea pe gânduri: daca ma tai la un deget, din mine curge sânge rosu, galben si albastru! – si-a amintit nea Mitica zâmbind admirativ – degeaba încerca avocatul Nichita Tomescu, membru marcant al diasporei din Montreal sa-i infirme spusele, zicându-i: Curge pe naiba! Nu curge nimic!”
Pe domnul Altaras daca-l salutai în orice limba, el îti raspundea în româneste; când vorbea cu nea Mitica despre România spunea plin de mândrie: Mai Mitica, ce tara minunata am avut!. Era sincer si deschis si iubea mult România. Avocatul Nichita Tomescu însa îi tachina mereu spunându-le mai în gluma, mai în serios: Ati facut bani, de aia ati iubit România!. Ager la minte si foarte sigur pe spusele sale, evreul însa nu s-a lasat intimidat: Mai, bani au facut si ungurii si sasii, dar n-au învatat limba româna ca si noi! N-au devenit niciodata atât de români! – lasându-l astfel pe Nichita Tomescu fara replica.
Nu o data, în discutiile purtate cu el, domnul Altaras îi spunea lui nea Mitica ce mult regreta ca a trebuit sa plece din România: Tu nu stii, mai Mitica, pentru ca erai la Cucuietii din Vale, dar la Bucuresti se manevrau atâtia bani!. Tomescu, care asista la discutii spunea: Este clar ceea ce se spune, ca întotdeauna acolo unde sunt evrei e si gheseft. Daca din întâmplare asista la acest gen de discutii contradictorii, nea Mitica îi spunea lui Tomescu fara nici o rezerva: „Domnule, pe mine m-au ajutat evreii! Nu m-a ajutat nici un român. Evreii m-au ajutat si cu afacerile dar si cu sfaturi de valoare!”.
Oameni talentati la business
Nea Mitica era prieten cu Altaras si uneori mergea la el acasa si petreceau ore în sir, povestind. Îl asculta întotdeauna cu atentie si cu mare placere, pentru ca de fiecare data avea de învatat câte ceva din experienta evreului. Era o data cu Radu-Spital, cel de care am amintit într-o relatare anterioara, în vizita la Altaras si stând la o sueta, evreul, în mare forma ca de obicei, le-a dezvaluit câteva dintre secretele afacerilor. Omul acesta facuse o adevarata pasiune pentru monedele din aur. Îi întrerupea pe cei doi prieteni: Mai, ia ascultati voi conversatia aceasta! Stiti cui telefonez acum? Lui «madame Steinberg»! E cea mai bogata femeie din Montreal. O suna periodic si cumpara de la ea monede din aur la un pret convenabil. Stia sa-i intre pe sub piele si exploata slabiciunea femeii, obtinând întotdeauna un pret foarte bun pentru monedele atât de dragi lui. Si reusea sa cumpere la pretul care-l avantaja, bineînteles!
„M-a întrebat domnul Altaras daca nu cunosc pe cineva la Toronto, daca nu am un prieten acolo. Eu îl aveam pe Aron, un prieten care se stabilise de multi ani în acel oras canadian. Aron avea legaturi strânse cu companii din România, care exportau marfuri diverse în toata lumea. I-am facut legatura si Altaras a plecat de îndata la Toronto pentru a demara o colaborare cu el”, îmi relateaza nea Mitica zâmbind cu subînteles. De-acum îl cunosteam si îmi dadeam seama ca din ce îmi povestea, precis ca avusese si el ceva de învatat.
Altaras avea o comanda de ghete fabricate în România, pentru un magazin din Toronto; era vorba de vreo 3.000 de perechi. Începând colaborarea cu Aron – cel mai cunoscut intermediar pe relatia cu România -, a fost pus în legatura cu un alt evreu român care i-a facilitat încheierea contractului cu producatorul de încaltaminte „Dermata”- Cluj. Altaras a comandat de îndata 3.000 de perechi de ghete.
Ei, dar frumusetea si mai ales miezul afacerii acum urmeaza! Când marfa a ajuns la destinatie, Altaras a constatat cu stupoare ca primise toate cele 3.000 de perechi, dar toate ghetele erau pentru piciorul stâng. Ce putea face cu 6.000 de ghete pentru acelasi picior? Înfuriat la culme, omul a contactat imediat evreul care-i mijlocise afacerea, reclamând situatia creata. Calm, acesta l-a linistit într-un fel specific pentru cei rutinati în afaceri: Pai ti le-am trimis si pe cele pentru piciorul drept, sunt deja pe drum. Spune-le ca se rezolva problema, doar ca va trebui sa mai cumpere înca 3.000 de ghete pentru piciorul drept. Istet, nu? Doar ca aceasta atitudine putea avea doua taisuri: relatia putea fi stopata pentru totdeauna în urma acestui incident voit, cu scopul de a determina beneficiarul sa majoreze comanda.
Cu siguranta ca Nea Mitica a stiut sa traga învataminte din aceasta întâmplare, ramânând la latitudinea sa, sa decida daca merita sau nu sa uzeze de astfel de tehnici în derularea unei afaceri.
Stia nea Mitica multe astfel de întâmplari despre modul în care s-au „descurcat” românii evrei. „Stiau sa faca business – îmi spune prietenul meu octogenar. Nu înveti de la români aproape nimic. Noi stim foarte putin sa facem comert. Evreii au trait prin toate tarile si au învatat cum sa se descurce. Stiu sa se impuna, jos palaria!”
„Dar cum sunt evreii?”
Evreii au constituit pentru nea Mitica întotdeauna motiv de admiratie si în acelasi timp, modele de viata demne de urmat. Mi-a vorbit despre istoria poporului evreu, despre prigoana si suferintele evreilor de-a lungul vremii si nu în ultimul rând, despre învatamintele cu care a ramas de la ei, studiindu-le istoria si traind în preajma lor.
Cu o usurinta de nedescris mi-a povestit despre iudaism, despre hasidismul fondat în Podolia secolului al XVIII-lea, precum si despre toate curentele legate de iudaism, exemplificându-mi cu citate din marii gânditori ai vremurilor, fiecare idee adusa în discutie. N-a uitat sa-mi vorbeasca nici de anti-semitism, fiind bine informat, pentru ca el citea enorm la vremea aceea a tineretii, având grija sa-si ia portia zilnica de cunoastere din lumea minunata a cartilor!
Citisem povestea lui Rabbi Israel, un facator de minuni despre care se spune ca în urma cu doua sute de ani traia într-o coliba îndepartata din Muntii Carpati. Unii spun ca nu a existat niciodata!? Acest Rabbi Israel a coborât din munti pentru a-i învata pe oameni sa traiasca cu bucurie nemasurata, caci bucuria din fiecare lucru viu, spunea el, este forma cea mai înalta de venerare. A plecat înspre Podolia, Ucraina de astazi, la nord de Cernauti, unde a devenit magician popular si maestru spiritual, a atras o multime de discipoli la sfârsitul secolului al XVIII-lea. A fost o miscare destul de mare, cunoscuta sub numele de hasidism, o miscare mistica foarte intensa, care a schimbat peisajul intelectual evreiesc al zonei geografice amintite. Le vorbea oamenilor despre sfintenia padurilor, a câmpiilor, a pietrelor, a ierbii, toate continând o scânteie din Sufletul viu; fiecare act al vietii, respiratia, mâncatul, mersul, trebuie îndeplinit cu bucurie, extaz, caci fiecare dintre ele vorbeste despre Dumnezeu. Le spunea ca dorinta inimii de a adora este mai pretioasa decât forma sau locul adorarii. În jurul sau se adunasera multi discipoli la vremea aceea si pentru faptele minunate si învataturile lui, Rabbi Israel a fost numit Baal Shem Tov, care însemna „Maestrul Numelui Minunat”. Cariera lui s-a încheiat într-un târg în Podolia care se cheama Miedzibusz.
„Pentru evrei, în fiecare epoca, a studia, a activa în domeniul comertului, în viata culturala si stiintifica a ramas o traditie; ei nu munceau din greu, aveau profesii care foloseau mai mult creierul decât bratele, dar munceau ore multe! Nu o data mi s-a spus: Esti ca evreii!. Dar sa stii ca lumea nu-i cunoaste cu adevarat! Vrei sa stii cum sunt evreii?”- si vocea lui nea Mitica si-a schimbat tonul.
„Evreii spun: unde e bine, acolo e patria! (Ubi bene ibi patria!)” Îl completez spunându-i ca expresia este cunoscuta de la grecul Aristofan în comedia Plutus; de asemenea poetul latin Pacuvius o foloseste într-un vers; ca altii spun dimpotriva: Unde-i patria, acolo-i bine (Ubi patria, ibi bene!)”. „Ce mai, domnule, sunt silitori, rigurosi si se dedica muncii lor: daca un evreu e avocat, el va lupta sa fie cel mai bun, daca e medic, cu siguranta se va afla printre medicii de top!” Si Dumitru Sinu continua sa ma uimeasca cu felul în care abordeaza un subiect prin care, involuntar, fiecare dintre noi, când se refera la el, face imediat o asociere a evreilor cu banii! „De mii de ani, evreii au descoperit ca fiecare om are un pret, iar pretul omului este banul! De la o generatie la alta, acest concept s-a mostenit, devenind oarecum leit-motivul existentei lor: trebuie sa faci cât mai multi bani, pentru ca niciodata nu se stie când e nevoie de un om valoros, care sa aiba si un pret cât mai mare!” Interesant mod de a gândi, nu? Pragmatici prin excelenta, evreii sunt inteligenti si agili dar au si un sarm aparte, umorul lor fiind renumit. Rasfoindu-i însemnarile, am citit în caietul lui nea Mitica o sumedenie de maxime si cugetari cu si despre evrei; am retinut un banc ce reflecta faptul ca nici atunci când sunt la necaz, spiritul de gluma nu-i paraseste: un evreu a simtit ca i se apropie sfârsitul si îi spune nevestei lui: Cheama-l pe preot, cred ca mi-a sosit ceasul! Sotia s-a uitat la el mirata raspunzându-i: În viata ta n-ai chemat niciun preot, mai are rost sa-l chemi acum?
„Spionaj în sinagoga?”
Amintindu-si o întâmplare petrecuta la Halifax, pe vremea când vietuia în Canada, nea Mitica a tinut sa mi-o povesteasca. Fascinat de tot ce însemnau evreii si dorind sa vada cum se desfasoara un program religios la ei, a intrat împreuna cu sotia sa într-o sinagoga din acest oras.
În timpul slujbei religioase, Dumitru Sinu – dupa cum obisnuia atunci când se documenta – a scos un pix si o hârtie si a început sa-si noteze ce considerase ca trebuie retinut. De îndata ce-a fost vazut, lânga el au aparut câteva persoane, spunându-i politicos ca este o problema cu scrisul în sinagoga, ca este interzis! Nea Mitica si-a cerut scuze si le-a spus pe un ton calm ca se afla pentru prima data într-un astfel de lacas. Doamna Nicole, sotia lui a intervenit apoi într-o franceza impecabila, confirmându-i spusele si linistindu-i pe cei ce îl asaltasera cu întrebari.
Întrebându-l apoi pe Mitica cum a intrat în sinagoga, acesta le-a raspuns pe-un ton glumet dar ceva mai ridicat: „Pe usa! Cum pe unde am intrat?”. Se vede treaba ca nici românul nostru nu era lipsit de umor, stia si cum si când sa-si foloseasca spiritul.
„Datorita unui evreu am eu astazi hotelul!”
„Daca vrei sa reusesti în viata fa-ti cel putin un prieten evreu!” asta mi-a spus nea Mitica spre finalul dialogului nostru, care dura deja de câteva ore bune, povestindu-mi apoi cum a ajuns el sa fie proprietarul unui hotel.
La scurt timp dupa sosirea în California, a avut norocul sa lucreze în Laguna Beach, ca manager la un hotel care apartinea lui Max Sobelman, un evreu nascut în România dar crescut si educat la New York. Vazându-l pe Mitica om serios, constiincios, riguros si priceput în ceea ce facea, evreul l-a chemat într-o zi în biroul sau si i-a spus ca pâna la sfârsitul acelui an daca profitul hotelului se va ridica la o anumita suma, îi promite ca-l va ajuta sa detina si Mitica, propriul lui hotel.
Cum românul nostru nu era lipsit nici de inteligenta si nici de ambitie si cum stimulentul nu era unul de neglijat, s-a pus serios pe treaba si a izbutit ca la data bilantului, cifrele sa-i fie favorabile. Evreul s-a tinut de cuvânt, l-a ajutat sa obtina un împrumut avantajos si i-a vândut chiar unul dintre motelurile sale.
Fiind descurcaret prin excelenta, într-un timp neasteptat de scurt, nea Mitica, românul plecat în lumea larga de prin împrejurimile Sibiului sa-si caute norocul – a reusit sa ramburseze întreg împrumutul (în aproximativ de doi ani), devenind astfel proprietar cu drepturi depline asupra hotelului: „Datorita unui evreu am eu astazi hotelul!”, a repetat Dumitru Sinu, plin de recunostinta fata de cel care l-a ajutat într-un moment în care nici nu visase!
