Lacrimile Luminitei Amarie

Motto

„Lacrimile sunt roua de pe fruntea

îngerilor care pacatuiesc în cer…” (Luminita Amarie)

Luminita Amarie este o poeta care încearca cu talent si demnitate sa se faca  cunoscuta în lumea literara contemporana. S-a nascut în data de 20 ianuarie 1987 în orasul Dorohoi, Judetul Botosani. La o vârsta frageda a parasit tara, stabilindu-se pentru un an în Italia, apoi în Franta, unde frecventeaza o serie de cursuri si specializari, printre care liceul si studii preuniversitare. Înca din scoala a fost remarcata pentru talentul sau poetic, literar si artistic. Calatoreste în Europa, Africa, America de Sud si Orient. În prezent locuieste în Marea Britanie, la  Londra, dar se reîntoarce foarte des la Parisul copilariei si din ce în ce mai mult în România, unde pamântul o cheama si-i da puterea de a scrie.

Luminita Amarie iubeste copiii, muzica, teatrul si natura. Prima sa carte urmeaza sa fie publicata în curând la Editura „Mihai Eminescu” din Bucuresti. Cu acest volum „Lacrimile, dintii albi ai durerii”, Autoarea este convinsa ca un scriitor care doreste sa fie recunoscut ca poet, trebuie sa-si demonstreze în primul rând vocatia în acest domeniu, perfectionându-si mereu stilul si constructia versului.

Cartea începe precum un text din lirica norvegiana („Învata de la toate”): „Din radacini adânci, pamânt cu jar si iz/ Iubeste-ma în mai cât poti tu sa cuprinzi./ Adâncul meu esti tu, esti floarea mea de colt,/ Iubeste – ma în mai si du-ma catre bolti (…) Iubeste-ma în Mai în toata maretia/ Iubeste-ma când tac sa-ti fiu împaratia/  Iubeste-ma în Mai asa cum ma doresti/ S-apuna si apoi rasara-n noi toti mugurii dumnezeiesti/ Iubeste-ma în Mai, fii umbra mea, furia/ Iubeste-ma în cer caci eu îti sunt simbria/ Respira-ma si-apoi îmbraca-te cu mine/ Într-o padure cu salcâmi si flori printre ruine/ Iubeste-ma în Mai, nu ma lasa pe mâini’/ Iubeste-ma în Mai si – îmbata-te cu mierea de salcâmi/ Iubeste-ma în noapte-n calde lumini de luna/ Când soarele ne-atinge si tine împreuna/ Iubeste-ma-n albastru în mov si straveziu/ Iubeste-ma acum si iar într-un târziu/ Iubeste-ma în galben cum te iubesc si eu/ Iubeste-ma în alb, pâna la Dumnezeu.”

Volumul de poeme al Luminitei Amarie trebuie imaginat ca o poveste de dragoste, o carte a tensiunilor sufletesti în care efortul poetei este de apreciat: „M-ai ajutat  sa zbor deasupra sufletului tau/ si în culori sa ma topesc sa îti fiu curcubeu (…) Mi-ai spus ca vrei sa-ti fiu mireasa, tu mirele din vis/ M-ai învatat sa-ti fiu imperiu si un ocean nescris…”

Rostirea lexemelor în poezia Luminitei Amarie cutreiera tema unui ideal, dar si pe cel al iluziei: iubirea. Scriitura prinde idealitatea de dinaintea diegezei iubirii, precum în versurile: „Mi-ai spus ca vrei sa fiu terestra si-n noptile târzii/ Mi-ai spus c-o sa ma tii în brate si scut tu o sa-mi fii/ Mi-ai spus ca vrei sa-mi fii un fir de floare sfânta/ Sa-mi fii inel de flori si mireasma de nunta…”

Influentele poeziei lui Ion Minulescu înfrumuseteaza povestea de iubire si juramântul, ca în poezia „Sunt”: „… Sunt tot ce vrei si ce as vrea sa-ti fiu/ Sunt o vioara ce te cânta în târziu/ Sunt o fântâna si tu ma bei cu dor/ Sunt eu, sunt doar un suflet calator…”

Povestea se resfira cu puternice pasiuni pe care le simte poeta: „Ne îmbatam în gustul de pacat/ Lanul de maci ne este tainic pat…” sau: „Sa te sarut, sa te descânt cum doar buzele-mi stiu/ Sa-ti fac culcus în lut, tu mie vizitiu/ Sa ma respiri încet, nebun ca un pagân/ Iar eu sa de ademenesc cu floarea de salcâm…”

Cu siguranta ca, prin intermediul freneticei pasiuni pentru poezie, Luminita Amarie se va înscrie cu aplomb pe orbita lumii literare.

Octavian CURPAS, Phoenix, Arizona, SUA