BINELE TREBUIE SA FIE SI VOIT!



Desi binele este acelasi pentru individ si pentru comunitate, totusi lucru mai mare si mai perfect trebuie sa fie a întemeia si a pastra binele societatii„-Aristotel

vipera pe CeahlauBinele este clar recunoscut în poruncile date de divinitate. În necunoasterea sau ignorarea lor, este nevoie a se apela la moralitate, pentru a identifica corect binele. Binele este tot ce ne apropie de Divinitate  si este în interesul existentei noastre. „Binele este unul singur!” întelegându-se claritatea si lipsa echivocului celor zece porunci divine, a sasea fiind: „Sa nu ucizi!”.

Problema Binelui i-a preocupat pe multi filozofi, oameni de cultura. Daca facem o scurta incursiune a problemei, în decursul vremurilor, fiindca binele a dominat unele vremuri, dar au existat si perioade când acesta era ignorat, putem începe cu filozoful grec Socrate (470-399 î. d. H.) care considera ca  a sti ce vrei, înseamna a cunoaste binele si realizarea lui duce la fericirea atât cea personala, cât si a comunitatii în care traiesti. Ignoranta deci ar fi mama raului si trebuie acordata importanta, în primul rând,  autocunoasterii. Referitor la sanatate, de exemplu, spunea ca omului care se observa îi este greu sa gaseasca un doctor care sa priceapa mai bine ca el sa-i caute de sanatate. Platon, discipolul lui Socrate, asemuia binele cu soarele, ca binele metafizic care-l cuprinde si pe cel moral. A ajunge la ideea de bine, însemna  a vedea lucrurile în lumina soarelui. Întrucât Dumnezeu a facut o lume buna, principiul binelui îl identifica cu Dumnezeu. Ca si Socrate de altfel, presupunea ca El este creator, ca El creeaza binele prin gândire si iubire. Morala platonica este o morala metafizica: o actiune buna, virtuoasa, participa la ideea binelui si a realiza binele înseamna a participa la perfectia divina. Aristotel, elevul lui Platon, considera ca morala face parte din politica, adica din stiinta, scopul fiind binele si fericirea individuala si sociala, obtinute prin actiuni rationale. Ideile lui odata descoperite, au dominat toata filozofia crestina, scolastica, pâna la venirea timpurilor moderne.

Mai târziu, filozoful german Immanuel Kant (1724-1804) considera ca binele este ceea ce determina vointa cu ajutorul ratiunii, deci nu din cauze subiective, ci obiective, adica din principii care sunt valabile pentru orice fiinta rationala. Oamenii prin natura lor au o vointa duala si din acest motiv este necesar ca morala sa însemne obligare, si orice actiune întemeiata pe ea trebuie reprezentata ca o datorie ce urmeaza sa fie facuta pentru ea însasi, iar nu ca un procedeu placut pentru el însusi si urmarit pentru finalitatea sa. Spre deosebire de etica lui, filozoful german Arthur Schopenhauer (1788-1860) nu se bazeaza pe ratiune si pe legile morale; el vede în „mila” singura modalitate a comportamentului moral; prin compatimire si întelegerea suferintei lumii, omul îsi depaseste egoismul si se identifica cu semenii sai. Desi suntem încarcerati în formele exterioare de viata, cel mai cald si important sentiment, ne spune, trebuie sa ne fie iubirea pentru viata noastra sufleteasca. Lumea e Vointa si Idee, vointa fiind mai presus de Idee, ea stând nu numai la baza actiunilor omului, ci determinând întreaga realitate: A voi înseamna a suferi si cum a trai este vointa, orice viata este prin esenta dureroasa. Si noi putem adauga: din suferinta se trag învataminte si ele ne sunt de folos. Schopenhauer arata cum mari religii ale lumii i–au învatat pe oameni, contrar binelui, sa dispretuiasca moartea, pentru a le inspira curajul în razboaiele sângeroase si-n cele mai îndepartate cuceriri. O vointa moderata care gândeste realizarea binelui prin învatatura, cultura, o fire blânda, spunea Schopenhauer, sunt „daruri pe care nici rangul, nici avutia nu le pot înlocui”. Filozofia lui Schopenhauer cu viziunea sa idealista, aratând ca tot ceea ce exista în lume devine expresie a vointei si ea trebuie calauzita spre binele omenirii, spre fericire, a fost îmbratisata de multi alti filozofi si oameni ai literelor. Influenta ideilor lui Schopenhauer o vom gasi în literatura, în operele lui Lev Tolstoi, Mihai Eminescu, Marcel Proust, Thomas Mann si altii, care au cautat sa înteleaga sufletul viu al omului si sa separe binele de rau. Mark Twain îndemna: „Întotdeauna fa bine. Aceasta va multumi pe câtiva si va surprinde pe restul”.

Germanul Friedrich Nietzsche (1844-1900) ironiza bunatatea, binele, considerându-le false. Doar printr-o singura afirmatie, ne putem da seama de conceptia lui: „Omul e doar o funie întinsa între bestie si Supraom – o funie peste un abis”. În conceptia lui, mila, altruismul, iertarea, toate valorile umanitare legate de bine, bunatate, sunt de fapt valori prin care omul se neaga pe el însusi pentru a-si da aparenta unei frumuseti morale si a se convinge de propria-i superioritate. Adevarata morala este, pentru el, o morala a duritatii. Morala crestina îi apare ca o morala a slabilor, a sclavilor, fata de morala stapânilor, a celor care dicteaza. În realitate, spunem noi, crestinul stie ca valorile constiintei sale sunt mai înalte, ca o actiune de mila este mai înalta decât o actiune dura, de egoism. La începutul secolului XX, opera lui Nietzsche a fost revendicata de nazismul german si de fascismul italian, interpretându-se în mod barbar ideea de „vointa de putere” în sprijinul doctrinei totalitare. La aceasta, se spune ca a contribuit si sora lui Nietzsche, nazista înversunata si admiratoare a lui Hitler, care a falsificat unele texte pentru a le utiliza fara scrupule în construirea unei ideologii, oarecum straine de gândirea filosofului.

Multi alti filozofi s-au ocupat de problema binelui si a bunatatii necesare omului, precum filozoful francez Alfred Fouillée (1838-1912) care considera ca eroarea este cauza mizeriei oamenilor, principiul raului din lume si trebuie sa lucram serios la evitarea lui. În lucrarea sa Morale des idées – forces, ajunge la concluzia ca noi nu putem afirma cu siguranta ca lumea este în opozitie cu moralitatea sau fericirea sau chiar cu fericirea noastra personala si ca doar o singura conduita ne este permisa, aceea de a lucra ca si cum am socoti ca triumful binelui moral nu este imposibil în lume, si ca, pe pamânt, el se afla în mâinile noastre. Pentru italianul idealist Benedetto Croce (1866-1952) frumosul, utilul si binele nu sunt opuse, ci doar distincte, opozitia întâlnindu-se doar în dialectica interioara a fiecaruia dintre momentele distincte: frumos-urât, adevar-fals, util-daunator, bine-rau. Omul este un întreg proces spiritual, el nu este niciodata ceva împlinit definitiv, el tinde spre desavârsire, stradania lui trebuie apreciata si încurajata. Omul datorita vointei îsi exprima alegerea si, spune el, „o actiune utila sau buna este o actiune voita”. Interesanta mi s-a parut logica sa: „O cunoastere independenta de vointa poate fi conceputa; dar o vointa independenta de cunoastere este de neconceput. Vointa oarba nu este vointa; vointa adevarata vede bine”.

   Binele, în viziunea filozofilor secolelor apropiate, a capatat diferite întelesuri, îndepartându-se uneori de matca în care a fost asezat din începuturi. Înca venind în sprijinul binelui, filozoful francez Emmanuel Mounier (1905-1950), un crestin profund a carei filozofie este bazata pe maretia si respectul datorat fiintei umane, motiv pentru care filozofia sa s-a numit „personalism”, sustinea ca umanitatea nu poate progresa si nu se poate apara de „Invazia inumanului” decât daca va aspira la idealuri autentic umane. Comportamentul omului considera ca trebuie sa fie în conformitate cu spiritul moralei crestine, importanta dându-se fiintei umane, spre a nu fi înjosita, înrobita, parasita, izolata.

Existentialismul ateu are ca exponenti clasici pe germanul Martin Heidegger (1889-1976) si francezul Jean Paul-Sartre (1905-1980). Filozofia lui Sartre este raspândita în prezent în mai multe tari. Varianta atee nu mai considera omul sfâsiat de contradictia dintre subiectivitatea sa si transcendentul divin, si sustine un conflict permanent între om si lume. El definea iadul: „ceilalti, iata iadul”. Cu adevarat, daca nu pretuim binele, traim în conditii de groaza, de vesnic razboi si în cest caz se justifica cruda lui afirmatie, o lume fara valori, fara sens, o lume absurda. O astfel de lume îsi pierde standardele  comportamentale, deci nu pot fi judecate actiunile ca fiind „bune” sau „rele”. Un citat lamuritor în acest sens l-a dat scriitorul rus Feodor Dostoievsky (1821-1881) în cartea sa Fratii Karamazov: „Fara Dumnezeu, totul e permis”, sau istoricul român al religiilor, Mircea Eliade (1907-1986), pentru care elementul esential al conditiei umane este simtul sacrului: „Daca Dumnezeu nu exista, totul e cenusa”.  Si întreb, ne putem oare îndoi de inteligenta mintii care a creat aceasta ordine pe care o vedem în jurul nostru, denumita „Inteligenta cosmica” de catre A. M. Aivanhov (1900-1986) – filozof si pedagog de origine bulgara, traitor în Franta? Recomandarea lui era urmatoarea: „Fiecare trebuie sa lucreze pentru propria sa dezvoltare, cu conditia sa nu o faca numai pentru sine însusi, ci pentru binele colectivitatii…”. Heidegger definea fiinta umana mai mult prin structuri negative (starea de anonimat, frica, teama, grija, neantul) decât prin structuri pozitive (întelegerea, libertatea). Emanciparea umana o concepea doar ca proces partial si spiritual, iar nu ca realizare globala, inclusiv practic politica. Scriitorul Nicolae Steinhardt (1912-1989), în cartea sa Jurnalul fericirii se întreaba: „Existentialismul are dreptate ? Întocmai asa este viata cum o vede existentialismul, asa arata lumea când lipsesc naiva credinta în Dumnezeu si iluziile moralei. Descrierea este cu totul neexagerata a existentialistilor, numai solutia lor este gresita. Sau mai bine zis nu cunosc solutia: strapungerea zidului pâna la Iisus, mângâietorul. Si e de mirare: unii existentialisti au trecut prin închisori; cum de nu au gasit mijlocul de a trece prin ziduri ?”

German-americanul Herbert Marcuse (1898-1978) sustinea ca principalii factori alienanti ai vremurilor noastre sunt: diviziunea tot mai specializata a muncii si factorul tehnologic, dar mai profund, raporturile economice si cele politice de aservire. Exponent al scolii neo-marxiste de la Frankfurt, întelegea binele si ca „libertate sexuala. Ignora desigur logica lui Aristotel care considera ca „doar naturile primitive vad binele suprem si fericirea în placere”.

Bernard –Henri Levi, intelectual si autor francez (n. în 1948), fondator al unei noi filozofii, admite ca orice tip de societate, fie capitalista, fie socialista, este dominata de puterea politica (de Stapân). Constata ca proiectul socialist a esuat în totalitarism, în barbarie. De aceea opteaza pentru o democratie burgheza, care desi imperfecta, permite totusi omului o anumita libertate, un „chip uman”. Menirea intelectualului ar fi aceea de a cultiva filozofia, arta si morala care ar putea sa opreasca tentatia barbariei si a calauzi societatea spre binele ei.

Un remarcabil eseist, critic literar, filozof al culturii si pedagog american nascut în România (1940), sustine într-un recent dialog ca „Fortele globalismului s-au dovedit exterioare si se exprima, tot mai raspicat, prin forta brutala si decizii administrative. În esenta sa, promovând cel mai obscur principiu cu putinta, binele universal, un principiu fara continut, fara obiect, fara valoare, globalismul tine de categoria celor imaginate de „negativitatea pura”. În „globalismul” deplin nu poate exista „întelegere”, ar putea exista doar supunere si descompunere în uniformitate. Globalismul se va termina mai repede decât ne imaginam”. Poate ar fi fost corect de despartit „binele universal” de expresia „un principiu fara continut”, el fiind dimpotriva, plin de continut, un principiu, iata, de care s-au ocupat nenumarati gânditori ai timpurilor trecute si continua sa fie un principiu necesar a sta la baza societatii.

Daca educatia facuta pe diferite cai, si cultura  nu vor fi preocuparile importante ale societatii, daca va continua mediocritatea morala-intelectuala existenta în secolul nostru, vom lasa cale libera fanatismului, definit ca un atasament exagerat pentru o convingere, o idee, bazat pe ura si razbunare, marcat de obicei de incultura sau de ratacire a mintii omului si caruia i se adauga totala intoleranta fata de adversari. Filozoful, scriitorul român Lucian Blaga (1895-1961) spunea: „Fanatismul strica chiar si cele mai bogate inteligente”. Scopul fanaticilor este crima, uciderea adversarului.

O dubla crima as spune, fiindca ucizi omul de lânga tine, dar ucizi si omul din tine.

 

Vavila Popovici – Carolina de Nord

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *