„Exista o decenta care trebuie pastrata în cuvinte ca si în tinuta.”
Francois Fénelon
Dictionarul explicativ al limbii romane defineste DECENTA: respect al bunelor moravuri, buna-cuviinta; pudoare. Ca atare, omul decent respecta regulile de buna purtare, convenientele si morala. Un om cu un suflet sensibil este imun la vulgaritate, fiindca vulgaritatea jigneste, umileste. Vulgar este omul neslefuit, precum o piatra care zgârie, raneste, fiindca este colturoasa.
Nu avem cum sa cerem tuturor sa se încadreze în ni?te norme sau linii trasate de societate, deoarece exista printre noi unii care vor sa iasa din tipare, sa epateze într-un fel, fie din cauza unui dezechilibru mintal, fie din lipsa bunei cresteri, fie din cauza unor trasaturi vicioase de caracter, iar pentru acest comportament sunt privi?i ?i cataloga?i, în cel mai blând caz, ca fiind ni?te oameni ciuda?i. Daca nu ar face rau societatii, sigur ca nu ne-am alarma, dar se întâmpla tocmai contrariul – umilesc conduita normala de bun simt a majoritatii oamenilor. Si poate ca ei nu ar exista sau ar fi în numar foarte mic printre noi, daca societatea în ansamblu ar fi una normala; dar se pare ca ei se înmultesc în conditiile unei societati anormale, dupa cum societatea devine din ce în ce mai putin normala din cauza înmultirii numarului lor.
Metoda brutala cu care actioneaza acesti oameni, stilul pe care-l adopta, este o sfidare la adresa bunului simt, a bunei cuviinte. Iata ca râsul lor sfidator, vorbele de amenintare, limbajul de cea mai joasa speta – limbaj de mahala -, tonul vorbirii – urlet uneori -, sau îmbracamintea, obiectele preferate, pozitia corpului, gesturile în intimitate, dar si în societate – vadesc vulgaritate.
Bine ar fi ca în folosirea cuvintelor, dar si în toate manifestarile noastre, sa ne comportam cu decenta si responsabilitate. Sa dezaprobam aspectul, atitudinea si limbajul agresiv. Decenta se învata! Nu ne nastem nici decenti, nici cu caracterul frumos format! Socrate spunea ca „oamenii nu sunt virtuosi de la natura”, iar Aristotel adaugase la faptul ca virtutile noastre nu ne sunt date de catre natura, constatarea ca din contra „ele sunt date contra naturii, dar avem dispozitia naturala sa le primim în noi”. Adica o deprindere „un stil al actiunilor pe care-l capatam prin exercitarea lor, prin modul în care-l realizam”, cu care sa cautam sa fim altfel si în felul acesta se poate întâlni „mijlocia” pe axa pe care se misca vointa sufletului nostru; macar aici, daca nu putem ajunge în cealalta parte – opusa! Tot Aristotel arata ca trebuie evitate trei lucruri în viata: „rautatea, lipsa de retinere si primitivitatea animala”.
În zilele noastre ramân valabile aceste percepte filozofice. Omul nu este ad litteram trup si spirit, ci dupa cum trupul întra în actiune – sa-i spunem într-un proces trupesc – si spiritul are întregul sau proces spiritual, ca atare omul nu este ceva împlinit, ci este în continua lucrare. Filozoful Giovanni Gentile spunea: „Omul este om întrucât se face om.” A fi oameni înseamna a ne crea pe noi însine, a ne crea viata, beneficiind de libertatea daruita de Divinitate.
Se coboara atât de jos, încât putem auzi înjuraturi din gura unor oameni de la care ne-am fi asteptat sa fie exemple de comportament civilizat, cuviincios si unde? – într-un mediu unde s-ar fi cerut decenta… Cum de ies din gura lor înjuraturi, dracuieli, uneori chiar blesteme? Cum se naste aceasta placere diavoleasca, înscrisa în sentimentul unei vieti neîmplinite sau râvnite? Scriam cândva – si nu ma dezmint – ca oamenii devin din ce în ce mai rai, capabili sa loveasca ?i sa ucida pe cel de lânga el, cu cuvinte – scrise sau graite -, cu propriul corp, cu arme, în special atunci când interese de ordin material sunt în joc. A disparut toleran?a, sentimentele nobile, decenta, a disparut morala dupa care s-au ghidat strabunii no?tri atâtea veacuri! Cuvintele, gesturile nu mai sunt spiritualizate, în a?a fel ca sa-l faca pe cel de lânga noi sa în?eleaga, sa-l mângâie, sa-l alinte… Nu ne mai apropiem unii de al?ii prin acel sentiment de iubire, nu mai suntem înamora?i de bine, de înalt…
Am avut o colega de facultate care înjura printre dinti când nu-i convenea ceva si multe nu-i conveneau si am întrebat-o într-o zi: „De ce înjuri?” „Sa-mi vars focul, sa-mi treaca nervii!” „Dar de unde ai învatat sa înjuri?” „La mine în casa nu era zi fara înjuraturi! Mama-l înjura pe taica-meu ca se misca încet si n-o facea fericita, tata o – înjura pe mama ca n-are minte sa-nteleaga!” Si-am înteles cum în acea familie lipsea iubirea si respectul, si cum s-au imprimat cuvintele în mintea ei. Când am lucrat în fabrica, am întâlnit un coleg, inginer, fiu de preot, care înjura. Si erau unii care îl priveau admirativ pentru curajul de a sfida educatia pe care o primise de la parinti, aceea a bunei cuviinte si a credintei. Era pe vremea comunismului! L-am întrebat odata: „De ce înjuri?” „Fiindca sunt un om sincer! Eu sunt prieten cu muncitorii din sectie: ei înjura, eu înjur…” Cunosteam atmosfera si am realizat învoirea sufletului sau cu gândul rau. Am cunoscut un intelectual, profesor la un liceu care la cinci minute trebuia sa-l pomeneasca pe „cel rau”. Si l-am întrebat si pe acesta: „De ce dracuiti tot timpul?” „Da, asa fac? Nu-mi dau seama, dar, oricum, cei din familia mea nu se sfiau sa mai si dracuiasca! Probabil ca ma «racoresc»!” Si-atunci am realizat evolutia pacatului, de la atacul gândului rau, pâna la obisnuinta cu el. Am avut o vecina care înjura, dracuia si am întrebat-o pe un ton glumet: „De unde ati învatat atâtea înjuraturi «frumoase»?” „Din piata, draga doamna! Du-te si dumneata de vezi ce se bate la gura alora de acolo!”
Si m-am tot întrebat, de ce oare oamenii un pot gasi un mijloc decent de defulare? De ce au ajuns sa considere normala o astfel de atitudine, încât nu-i deranjeaza? De ce toate aceste emotii nu le transfera în cuvinte frumoase, într-un strigat catre Dumnezeu, într-o rugaciune? Si daca gresim – fiindca nu este om sa nu greseasca -, de ce nu folosim scuzele sau acel atât de frumos cuvânt: „Iarta-ma!”? Fara educatie, important fiind acceptul ei (spun aceasta întrucât de multe ori auzim câte un parinte plângându-se de copilul sau: „Îi intra pe-o ureche si-i iese pe cealalta!”), omul ramâne prada fanteziei sale, iar fara credinta în Dumnezeu fantezia poate lua caile cele mai urâte, ale pacatului, ale vulgaritatii, iar pacatul este lucrarea diavolului, a întunericului. În Romani 13:12 scrie: „Sa ne dezbracam dar de faptele întunericului si sa ne îmbracam cu armele luminii”.
Cauzele pacatului se spune ca sunt mai multe: natura noastra animalica, anxietatea, înstrainarea existentiala, lupta economica, individualismul, ispitirea de catre Diavol. Oare nu ne putem da seama ca toate aceste cuvinte si manifestari vulgare, indecente, sunt curse ale Raului? Ca prin ele ne înstrainam de aproapele nostru si de Dumnezeu? Apostol Pavel spunea: „Duhul vorbeste lamurit ca în vremile cele de apoi, unii se vor departa de la credinta, luând aminte la duhurile cele înselatoare si la învataturile demonilor ”(I Timotei 4, 1).
Un om decent este un om curat sufleteste si trupeste; el nu se murdareste, nu se încredinteaza vulgaritatii pentru a soca, a se refula, a pacatui.
Parerea mea este ca ne lipseste evlavia, acea atitudine de respect si duiosie fata de cineva sau de ceva, despre care pomeneste Thomas Mann în cartea sa „Doctor Faustus”: „Libertatea pe care o avem înseamna si libertatea de a pacatui, iar evlavia înseamna a nu face uz de aceasta libertate, din dragoste pentru Dumnezeu, care a trebuit sa ne-o dea”.
