Ura, sentimentul vietii neîmplinite

„Nu uita niciodata ca unii te pot urî,

dar cei care te urasc nu te înving decat daca

îi urasti si tu. Si cand o faci, te distrugi.”

R.M. Nixon

Am gasit pe internet scris despre ura: „Eu zic ca vine din educatie. Cel putin eu pana la varsta de 18 ani nu am facut altceva decat sa învat cum sa urasc cu adevarat… iar acum sunt un guru la treaba asta, pot purta ura pentru orice… si nu oricum.. acum o fac cu profesionalism.” Poate a glumit, m-am gandit pentru o clipa! Dar daca a vorbit serios? Într-un ziar citesc titlul: „Vremea razbunarilor”. Asa sa fie oare? Asta ne dorim?

Ura fiind un sentiment al vietii neîmplinite, dupa cum spunea un psiholog, filozof umanist german, nascut la începutul secolului XX-lea, poate duce chiar la moarte si aceasta deoarece starile sufletesti sunt cele care ne îmbolnavesc trupul. De ce sa nu ne traim viata în iubire, în daruire desavarsita, asa cum ne învata Hristos? De ce nu-i urmam sfaturile si de ce lasam ca raul sa ne distruga încetul cu încetul; de ce ne alegem drumul spre o moarte vesnica? Religia cuprinde aceste învataturi, dar pe buna dreptate se întreba Benjamin Franklin: „Daca oamenii sunt atat de rai avand o religie, cum ar fi daca nu ar avea-o?” Raul trebuie evitat în viata, nicidecum „învatat”, întrucat el se opune binelui; natura noastra umana intra în contradictie cu raul care nu face altceva decat sa ne provoace o stare de inconfort, putand ajunge la disperare, revolta si chiar moarte.

Carl Gustav Jung, în cartea sa „Puterea sufletului”, ne avertizeaza asupra faptului ca privelistea uratului suscita uratul în suflet: „E netagaduit faptul ca rautatea celuilalt devine neîntarziat propria ta rautate, caci raul trezeste raul din propriul tau suflet”. Dar, este tot atat de adevarat ca ura îsi gaseste uneori motivatii, asa zise rationale, fara sa ne dam seama ca ea ajunge în „imediata vecinatate a raului”.

Adusa problema în vremurile pe care le traim, ura a cuprins cu fervoare societatea romaneasca înca de pe vremea comunismului; cei care am trait în acea perioada am cunoscut „ura de clasa”, considerata de comunisti „combustibilul motorului progresului”. Ura ne-a fost inoculata si de atunci sufletele unora a fost schilodite. Prin diferite metode sadice a fost ucisa intelectualitatea romaneasca, au fost ucisi oamenii deveniti incomozi societatii instaurate; se spalau creiere, se dorea un om nou care, de fapt, a aparut ceva mai tarziu, în vremurile post-comuniste, nascut din ura si razbunare, mostenitor al certificatului de om al urii si al razbunarii. Nimic nu-i mai face placere, îl deranjeaza totul, i se pare ca toti se opun idealurilor sale de pura materialitate, pentru el vointa înseamna în primul rand dorinta de putere si lupta cu arme care ranesc si ucid oamenii corecti, blanzi, sensibili, nevinovati. Lev Tolstoi considera ca raul vine din faptul ca oamenii îsi închipuie ca sunt împrejurari în care se pot purta cu semenii lor fara iubire. Foarte adevarat!

Întrebat Parintele Galeriu în ce consta mai precis raul?, acesta a raspuns: „S-a spus ca este o stare si nu un principiu sau substanta. O stare a vointei pervertite. Sfantul Vasile cel Mare defineste raul ca o înstrainare de Dumnezeu. Cum s-a produs înstrainarea? Prin ispita adorarii de sine, prin stralucirea eului. Fiecare cand gandim acum parca intuim ceva din aceasta constiinta de sine a existentei proprii, un fel de a fi al încantarii. Deci Lucifer cade în aceasta adorare de sine, facand din eul lui o realitate existenta prin sine…” Întelegem cum ideologia marxista, straina de Dumnezeu a dorit sa produca acel om nou!

Cred ca lumea de astazi, are nevoie de un idealism care sa-i redestepte constiinta legaturilor sale profunde cu universul, cu Lumea superioara a spiritelor, cea care conduce destinele realitatii vazute si nevazute. Prea ne-am obisnuit a privi numai pe orizontala si a nu ridica ochii spre cer! Materialismul a ignorat viata spirituala, a aruncat, dupa spusele lui Alexis Carrel – chirurg si biolog francez –, laureat al Premiului Nobel pentru Fiziologie si Medicina în 1912, o „cortina” între fenomenele materiale si cele spirituale, între vizibil si invizibil, între om si Dumnezeu. Caci, stiut este, ca tot ce se petrece în mintile noastre vine din sufletele noastre, de aceea trebuie sa îngrijim de suflet, daca vrem sa ne fie în buna stare trupul.

Apartinem cu totii societatii în care traim, dar gandim diferit si ne manifestam diferit, fiecare dupa pornirile naturale ale sufletului sau, si atunci este normal sa existe si oameni carora orice nedreptate sa le trezeasca în suflete nemultumirea, revolta, sa fie înclinati spre a lua o atitudine morala sau imorala. Sinele lor nu se afla în deplin acord cu ceva, cu cineva, încep sa urasca pentru ca acesta este impulsul inimii, un impuls puternic si care poate fi la fel de puternic ca cel pe care-l pot avea pentru iubire. Ura poate începe lent cu blazare, dispret, judecata stramba, barfa, invidie, gelozie sau chiar discriminare. Uneori toate aceste stari trec neobservate, ca „boli mai usoare, dar netratate” (spune frumos cineva), cu timpul ele se agraveaza, se cronicizeaza si omul nu mai poate fi vindecat; el este stapanit de orgoliu, lacomie, de rautate si ura, contaminand pe cei din jurul sau. Iata de ce aceste „mici pacate” nu trebuie trecute cu vederea, ci trebuie luate în seama dintr-un început si aflata cauza care le provoaca. Efect-cauza, cauza-efect!

Marcu Ascetul, admirator al Sfantului Ioan Gura de Aur, ne  îndemna: „Lupta-te cu raul în prima faza, si nu-ti zice: el nu va birui în mine! Pe masura ce tu te antrenezi, esti deja învins.”

Începi sa urasti de cele mai multe ori atunci cand ti se face o nedreptate, pentru ca ura este produsul unei vieti ranite. Cand ne sunt tradate sperantele, începem sa uram tradarea si tradatorii. Iar cand se face dreptate din timp, ura dispare. Este binele care îi ia locul si odata cu dreptatea dobandita, iubirea si speranta lumineaza sufletul nostru, întunericul dispare. Dar pentru a se face dreptate, este nevoie de curaj, de lupta. Aceasta lupta se da în interiorul nostru, apoi în exterior. Cel mai nobil mijloc de lupta în exterior este cel al dialogului dus cu bun simt, gasirea unui factor comun al discutiei, ratiunea în felul acesta stapanind pornirile salbatice, animalice. La ce ne poate folosi agresivitatea animalica? Socrate spunea: „Între a face rau cuiva si a-i face o nedreptate, nu e nici o deosebire. Nu trebuie sa raspunzi la o nedreptate cu alta, nici la rau cu rau, orice ti-ar face cineva.” Da, dar pe cel care a gresit nu trebuie sa-l ajutam sa vada greseala? Oare nu trebuie sa cautam radacina greselii lui care ne afecteaza si pe noi, pentru a aplana o nedreptate, un rau? Pentru ca raul sa nu continue a exista, ar trebui sa se tina seama de legile dumnezeiesti si cele omenesti, adica de cele morale si cele juridice, iar acestea din urma ar trebui bine întocmite, bine cunoscute si respectate, pentru ca societatea sa functioneze pe principii sanatoase. Pentru filozoful Spinoza, a avea acces la ele, trebuie folosita ratiunea, care „ne conduce inevitabil la perceperea adevarului si a greselii”.

În legile bisericesti sunt cuprinse Poruncile, iar Porunca dragostei cere crestinului sa dezradacineze din suflet sau orice urma de manie si de ura fata de semen si sa rasplateasca raul cu binele. Apostolul Pavel spunea ca legea morala e înscrisa în inima omului; Dumnezeu ne-a înzestrat cu constiinta, lasandu-ne libertatea învatarii cunoasterii a ceea ce-i bine si a ceea ce este rau. Psihologii merg pe caile lor de investigare: Carl Gustav Jung ajunge la concluzia ca anumite categorii ale gandirii ne sunt date aprioric, adica înaintea oricarei experiente de viata, ele ivindu-se simultan cu primul act de gandire.

Ca în orice activitate din aceasta viata, este necesar a se actiona cu curaj si demnitate în cautarea greselilor si îndepartarea raului. Lipsa curajului duce la suferinta si la întretinerea ei; se stie doar ca oamenii lipsiti de curaj, oamenii lasi, se tarasc toata viata, ca viermii pe pamant; iar cand actionam, sa ne ferim de a ne folosi de legea Talionului (dinte pentru dinte) care este, cu siguranta, dreptatea celor nedrepti, razbunarea care fericeste doar pentru o clipa. Unii spun ca suntem oameni si trebuie sa admitem ca suntem imperfecti, deci ar trebui sa fim toleranti… Da, dar cat de imperfecti suntem si cum ne afecteaza aceste imperfectiuni, conteaza! Chiar daca nu am facut nici o fapta rea, ne putem simti responsabili de raul din jurul nostru. Si cu cat suntem mai indiferenti în fata raului, cu atat suntem mai departe de prezenta binelui în viata noastra.

De multe ori tergiversam interventiile, deciziile, lamentam sau chiar nu luam în seama oamenii care aduc nepasarea, golania, marlania, necinstea în viata noastra de toate zilele si nu luam în seama nici pericolul declinului societatii în care traim sau, începem sa-i judecam tarziu, de multe ori în lipsa, atunci cand ei nu mai sunt printre noi, spre a ne aduce argumentele lor, a-si ispasi pacatele. Si resemnati, spunem: „Dumnezeu sa-i ierte!” Este bine ca invocam aceasta iertare crestineasca pentru cei care ne-au facut si ne fac viata un iad, dar de ce sa nu luam atitudine atunci cand ei sunt printre noi si cand se mai pot mantui, iar noi sa îndreptam lucrurile, sa putem rasufla usurati ca s-a facut dreptate la timp si sa mergem cu curaj si speranta înainte în aceasta viata? Unii cred ca sentimentul acesta al urii apara uneori societatea de distrugere prin exacerbarea anumitor instincte, ura fiind considerata în acest caz, ca o lupta pentru dreptate, pentru apararea celor „sfinte” dobandite de-a lungul generatiilor. Poate au dreptate!? Dar aceasta lupta nu o putem duce cu armele binelui? Cu siguranta nu avem dreptul sa dormim! „Desteapta-te romane!” sa ne fie mereu în minte.

În cartea: „Romania încotro” Gheorghe Popa ne vorbeste despre inegalitati, contradictii si nedreptati, sugerandu-ne a le limita prin dreptate sociala, prin legi bine stabilite. Dar pentru aceasta  trebuie sa existe, ne spune, „un anumit nivel general de spirit civic si responsabilitate sociala”, adica sa existe procesul educativ, si propune ca „în fruntea organismelor sociale centrale de decizie, actiune si comanda, sa fie oameni de calitate din punct de vedere moral, profesional si politic”, în mod contrar, deteriorarea sociala poate sa înceapa si sa se dezvolte „de la cap” si da exemplu coruptia. Heinrich Heine spunea clar si fara echivoc: „O natiune nu poate fi regenerata daca regimul ei nu dovedeste o înalta forta morala”.

     Si ne mai întrebam cum a ajuns omenirea la atata ura? De ce ura pare sa domine astazi societatea romaneasca? Trebuie sa remarcam ca Alegerile recente din Romania si Criza economica au la baza criza morala prin care trece Romania si motivul principal este acela ca nu am judecat suficient, nu ne-am limpezit mintile si am neglijat trecutul. Unora le-a fost teama ca îsi pierd posturile, altii averile dobandite ilicit si astfel au facut tot posibilul sa ignore sau chiar sa îngroape trecutul. Noroc de scriitorii, istoricii si jurnalistii care nu s-au lasat intimidati si cu mult curaj au facut dezvaluiri (dar nu suficiente!), pentru a lasa o fresca a vietii în comunism, si a celei post comuniste. Si în al doilea rand, ne-am obisnuit sa dam în cap elitelor, de la care am putea învata ce fel de atitudine sa adoptam în fata unor situatii, de criza morala.

     Este tot atat de adevarat ca pentru unii, ura constituie o adevarata placere, o hrana a sufletului. Romanticul poet englez George Gordon Byron spunea ca „oamenii iubesc în pripa, dar urasc linistit pana la moarte”. Si-atunci, sa fim buni, iubitori sau sa uram? Sa alegem a trai cu iubire, sau cu ura si razbunare? Pitagora, considerat unul dintre cei mai mari legiuitori ai antichitatii grecesti spunea de pe atunci ca viata cumpatata, în slujba binelui si a dreptatii, trebuie sa stea la baza alcatuirii politice a unui stat.

Din Scriptura aflam ca Dumnezeu este plin de bunatate, Dumnezeu este iubire! El fiind sursa bunatatii, bunatatea Lui ajunge la noi prin rodirea Duhului, prin comunicarea si împartasirea caracterului lui Hristos în noi, pe care o face Duhul Sfant. „Cine se scalda în sfera bunatatii, a iubirii macar pentru cateva clipe, simte o stare de fericire, de multumire, de linistire…” Cu totii am simtit bunatatea, iubirea, am simtit cum aceste stari înalta spiritul uman. Dar pentru a atinge acest punct, este necesar sa ducem o lupta cu noi însine si cu cei care ne violeaza comportamentul moral cu un tupeu nemaipomenit si cu ignorarea normelor religios-morale dar si a celor juridice; sa avem în vedere totodata armonia care exista între bunatate, iubire si dreptate, din gesturile lui Iisus Hristos care a plans pentru oameni, a murit pentru noi, dar tot El a luat biciul în Templu si nu a ezitat sa-i numeasca pe unii ,,morminte varuite”. Si… sa acceptam lipsa contradictiei între bunatate si pedepsirea onesta a raului, pentru ca ,,Domnul este bun si drept”, iar acestea doua se gasesc într-o perfecta armonie în natura divina: ,,Dreptatea si pacea se saruta” (Psalm 85.10b).

Pr. Prof. dr. Nicolae V. Dura vorbind despre Normele juridice si Normele religios-morale într-o carte a sa, arata ca „legatura osmotica între drept si morala, între ce este drept si ce este bine (bun), între drept si religie etc. este adeverita nu numai de realitatea istorica a vietii umane, de ieri si de azi, cat si de unii teoreticieni ai dreptului, de unde deci si concluzia fireasca: nu trebuie sa existe drept fara morala, fara afirmarea principiilor unei morale umaniste, sanatoase, care sa aiba întotdeauna în vedere binele, dreptatea si echitatea, valori scumpe umanismului…”

Îmi amintesc, da, mergeam pe drum… Fusese ultimul drum facut în tara mea… Era seara unui anotimp care-si dezbracase frumusetea, aratandu-si goliciunea stranie… Strada avea trotuarele înguste, masinile parcate înghesuit, nereglementar, îngustand si mai mult aspectul strazii, arborii desfrunziti, cu crengile ciunge, trunchiurile rasucite, totul dand impresia de boala, de sfarsit de viata… Si fulgii albi cadeau din cer ca o compensatie a uratului din preajma… Ningea în acea luna a iernii… Era haosul ninsorii, asemeni haosului din inimile semenilor, iar dupa acest haos se poate asterne un strat minunat, unitar de zapada, îmi spuneam… Comuniunea fulgilor, a inimilor noastre… Dreptatea, binele, armonia în care trebuie sa ajungem sa traim, caci stiut este ca numai ea aduna, pe cand discordia, ura, nu fac altceva decat sa dezbine. O lumina se aprindea în mintea mea obosita: Un crestin nu trebuie sa-si piarda speranta… Emil Cioran o numea „astrul inimii”! În „Jurnalul de idei”, Constantin Noica exprima poematic: „În mitul Pandorei ramane speranta, ca ultim demers uman, cel mai adanc. În fundul cutiei Pandorei este tresarirea la viata, o palpaire, o palpitatie.” Si-n fata ochilor îmi aparea figura severa si totodata blanda, privirea patrunzatoare a lui Octavian Paler, rostind convingator: „Speranta se organizeaza, nu se asteapta!”

Vavila Popovici, Raleigh, SUA

(Din volumul I „Articole si eseuri”, ed. 2010)