ÎNCREDERE vs. NEÎNCREDERE



Prietenia sfârseste acolo unde începe neîncrederea. – Seneca

Conform dictionarului, ÎNCREDEREA se defineste prin a pune temei pe cinstea, pe sinceritatea cuiva; a se bizui, a conta pe cineva sau pe ceva.

   Calugarul si porumbeii  (2)Încrederea ne da linistea sufleteasca de care avem nevoie în foarte multe aspecte ale vietii: în familie, în societate, în oamenii cu care lucram si cu care avem relatii, în credinta pe care o purtam  cu noi de la botezul pe care-l primim, în afaceri – cei cu care tranzactionam, în politica interna, dar si în cea externa.

Încrederea este umarul pe care ne sprijinim pentru a avea energia si vointa de a merge mai departe în drumul pe care ni l-am ales. Ea nu se obtine usor, de multe ori se câstiga foarte greu si trebuie acordata tot atât de greu, pentru a evita eroarea. Încrederea se cultiva cu ajutorul vointei si pentru ea trebuie mintea sa lucreze pentru  nu se însela.

Sunt oameni care prezinta dintr-un început respect si încredere prin gândurile lor spuse sau scrise, dar sunt si altii – majoritari – cu care trebuie muncit, dialogat, justificat, exemplificat, în fine, folosindu-ne de rationamente, stabilim o relatie de încredere, de liniste, de pace. Este, în acest caz, ca si cum am astepta fierberea unui must si transformarea lui într-un vin de calitate cu proprietati stabile, dupa ce l-am observat în tot acest timp si am intervenit ori de câte ori era nevoie.

Calugarul si porumbeii  (1)  Încrederea se cladeste de cele mai multe ori în timp, studiind persoana, prietenul, conducatorul, grupul, tara, actiunile lor, felul cum actioneaza în anumite situatii, cum reactioneaza la anumite încercari etc. Apoi se pun în balanta calitati si defecte. Când ai obtinut încrederea, ai sentimentul de siguranta fata de cinstea, buna-credinta sau sinceritatea acelei persoane sau grup. Exista si posibilitatea neacordarii în final a încrederii, retragerea din aceasta relatie încercata, atunci când cel încercat da dovada de lipsa de seriozitate, de sinceritate, de cinste, de dreptate, sau da dovada de tradare, cauta sa te pacaleasca „furându-ti” încrederea, urmarindu-si interesele personale, câstigul de bani, de avere sau de putere. „Pacea, spunea filozoful Baruch Spinoza, nu înseamna absenta razboiului, ci înseamna virtute, este o stare de spirit, de bunavointa, încredere si dreptate.” Ca atare, la obtinerea unei întelegeri trebuie sa existe dovezi de virtute din ambele parti, altfel, linistea, pacea nu pot fi obtinute. Filozofii au ajuns la concluzia ca virtutea nu o avem de la nastere, ea nu poate avea profesori care sa ne învete, Immanuel Kant afirmând ca virtutea poate fi dobândita în decursul vietii, caci facultatea morala a omului nu ar fi virtute, daca nu ar triumfa prin puterea principiului în lupta cu înclinarile contrare. Caracterul omului conteaza în aceste relatii de încredere care se stabilesc si a avea caracter înseamna a poseda acea proprietate a vointei, dupa care omul îsi face legamânt cu anumite principii, tot Kant spunând ca „nu importa ceea ce face natura din om, ci, ceea ce el însusi face din sine”. Considera ca dintr-un principiu practic suprem, pot fi deduse legile vointei: „actioneaza astfel ca sa întrebuintezi omenirea atât în persoana ta, cât si în persoana oricarui altuia, totdeauna în acelasi timp ca scop, niciodata însa ca mijloc”.  

NEÎNCREDEREA este definita ca îndoiala, suspiciune. Balzac spunea: „Cine zice îndoiala zice neputinta.” Asa este daca nu se iese din aceasta stare, caci neputinta poate duce la suferinta. Psihologii spun ca atunci când ne îndoim încercam sa evitam suferinta, dar aceasta nu înseamna ca si reusim, fiindca în acele momente ezitam, putem fi bombardati de un presentiment, dam dovada uneori de neputinta, adica de lipsa vointei, a energiei necesare în stabilirea unui adevar. Îndoiala macina sufletul omului pâna ajunge la un echilibru, multe carente ale caracterului evidentiindu-se în actiunea întreprinsa. Desi toate lucrurile, chiar si cele care ne par sigure pot fi puse la îndoiala, exista ceva sigur si anume faptul ca noi gândim, ca ne îndoim si daca gândim si ne îndoim, este sigur ca existam, ne spune Descartes în celebra sa cugetare: „Cogito ergo sum”. Constiinta gândirii, deci a sufletului este mai sigura decât constiinta pe care o avem despre lumea exterioara. Pornind de la egalitatea puterii de a gândi a oamenilor, rezulta si egalitatea sperantei în atingerea telurilor, în drumul carora ne izbim de vederi deosebite, uneori de dusmanii, certuri, de neîncredere a unuia fata de celalalt.

Orice om poate trece în viata printr-o perioada de îndoiala, însa, flexibilitatea spiritului, ratiunea mintii, ratiunea inimii ne pot face sa recapatam încrederea fata de aproapele nostru, fata de cei cu care relationam în viata sau sa stabilim neîncrederea si sa luptam pentru adevarul nostru. Pascal a fost cel care credea ca toata demnitatea noastra sta în ratiune, pe lânga care admitea existenta cunostintei intuitive a inimii. Astfel putem evita eroarea care este cauza mizeriei la care ajung oamenii. Cunostintele noastre acumulate si harnicia spiritului ne pot ajuta sa definim situatia, sa gasim acel punct de sprijin atât de necesar, fiindca singuri si în eroare, nu putem trai.

Traim în democratie care presupune existenta unor valori, precum: libertatea, dreptatea si egalitatea, idealuri pentru care oamenii au luptat si totodata repere pe baza carora s-au creat normele ce reglementeaza viata în societate. Cetatenii trebuie sa aiba dreptul la opinii proprii si totodata sa se bucure de securitatea personala, a domiciliului si a bunurilor pe care le poseda. Ei trebuie sa îsi poata exercita libertatea de a se exprima, precum si dreptul de a-si alege conducatorii si de a decide în probleme de interes public. În libertatea de exprimare se pot crea conflicte privind ideile politice sau de alta natura a unor cetateni si în acest caz trebuie sa se recurga la consultarea de legi, pentru stabilirea adevarului si a dreptatii.

Politologului Christoph Stefes, profesor la Universitatea Colorado, din Denver, SUA, a acordat un interviu ziarului DW, în care a analizat situatia regimurilor autocratice – cele din afara democratiei – spunând ca cercetatorii au identificat trei factori pe care se bazeaza puterea regimurilor autocratice si anume: legitimare, represiune si cooptare, acestea fiind „soclul pe care se ridica liderul”, interzicerea si reprimarea oricarei opinii divergente fiind instrumentele cele mai puternice, spunând ca „trebuie facuta diferenta între reprimare dura si reprimare «cu manusi de catifea ». Când se actioneaza dur, demonstrantii si politicienii de opozitie sunt arestati, aruncati în închisori. Oprimarea, spune el, are însa loc cel mai adesea mascat: „De exemplu, ziaristi incomozi sunt târâti în nenumarate procese pentru calomnie. O alta metoda este trimiterea organelor fiscale în control la organizatiile care critica regimul”. „Între masurile moi se numara modificarea intentionata a legilor fiscale sau blocarea unor conturi bancare, care pot fi puse în practica mai simplu si fara tapaj… Cel mai mare efect asupra mentinerii la putere a unui lider autoritar sau a unui regim nedemocratic îl are legitimarea. În vreme ce orice guvern democratic este legitimat prin alegeri, într-o dictatura potentatii trebuie sa se legitimeze ei însisi”. Iata cât de usor si machiavelic poate fi atins derapajul unei democratii!

Traim vremuri în care sentimente si impulsuri de o mica intensitate existente cândva, au crescut, au devenit mai puternice, schimbarile repetându-se ciclic,  dar diferit în formele lor particulare.  Exista deci o lege a dezvoltarii contrariilor care se impune atât în dezvoltarea fiecarui individ cât si în dezvoltarea societatii. Ea se accentueaza în viata sociala si istorica, având importanta pentru domeniul vast al vietii si ca atare, necesita o atentie deosebita.

 

Vavila Popovici – Carolina de Nord

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *